Lucia OLARU NENATI
scriitor
Prin ţările cele vestite trăiesc români cu dor de casă şi care se străduiesc să nu-şi reteze rădăcinile, să afle de pe unde pot veşti despre ţară, să participe chiar la luarea deciziilor majore, mergând, de pildă, la vot acolo unde depărtarea de cabina albastră poate fi învinsă. Sau, nu în ultimul rând, prin a ţine legătura cu biserica românească, acolo unde se poate şi unde aceasta există, chiar în forme improvizate, de regulă, prin închiriere de spaţiu cu ora, în incintele altor biserici falnice şi localnice. Aceştia sunt cei dotaţi cu conştiinţă identitară, cultivată încă din leagăn şi care, chiar dacă au fost nevoiţi să “taie poala” şi să fugă “afară” se străduiesc din răsputeri să-şi ia ţara cu ei sau măcar o farâmă din ea. Ei păstrează cu drag icoane româneşti pe pereţi, fotografii de familie, imagini cu peisaje edenice şi producătoare de suspine, având câte un colţ etnic, vreo vitrină sau măcar un raft cu ouă de paşti, ceramică de Colibaba, Iacinschi sau de Horezu, sau chiar câte o ie brodată migălos de vreo bunică talentată şi, peste toate, şerpuind panglica unui tricolor românesc. Aceştia sunt cei ce se bucură frisonaţi de fericire şi de reînvierea mult adormitului orgoliu naţional, îndelung oropsit de anatema de-a fi români, de pildă, atunci când fetişcana năzdrăvană şi ambiţioasă trece în zbor razant peste obstacole, peste popriile înfrângeri, peste bârfe, entorse sau descurajări şi intră, pentru prima dată, în chip triumfal în high class la categoria numărului unu mondial. Îngăduiţi-mi să reamintesc aici fraza cu care am încheiat editorialul meu din 2014 de după înfrângerea victorioasă a Simonei Halep în meciul cu Şarapova: “Acestea toate le-a dobândit pentru sufletul nostru etnic, de multă vreme bolnav de lungoare, această providenţială amazoană care a făcut mai mult de atât: a redeschis izvorul speranţei colective ce părea tot mai firav şi pierdut”. Acum această speranţă s-a îndeplinit, dovedind că „Simbolul Nadia” nu a fost doar o întâmplare, ci o dovadă a virtualităţilor structurale ale neamului românesc, confirmate prin numeroşii români performanţi din universităţile şi institutele lumii, prin zecile de medalii obţinute de tinerii români la diferite competiţii internaţionale, uneori spre înciudata stupoare a reprezentaţilor marilor naţiuni care obiectează că România e o ţară prea mică pentru succese atât de mari. Chiar şi în Botoşani avem, iată, recent, un tânăr, abia adolescent, Ştefan Bălăucă, cel care a colecţionat un vraf de premii mondiale, în chip uimitor, chiar la materii îndeobşte disjuncte între ele. Iar gestul municipalităţii de a-i conferi titlul de cetăţean de onoare, încă elev fiind, mi se pare a fi, dincolo de o răsplată inedită şi originală, un simbol al recunoaşterii faptului că şirul marilor valori ale locului nu s-a oprit şi nu aparţine doar trecutului izvorâtor de mândrie şi justificator de pretenţii. Sunt atâţia români în toată lumea, alungaţi de neputinţe sau atraşi de mirajul libertăţii şi belşugului. Dacă s-ar face o hartă a lumii cu haşurarea ţărilor unde trăiesc acum românii, mă îndoiesc că ar rămâne vreo ţară necolorată cu semnul roşu al prezenţei acestora, fapt ce ar îngădui instituirea unui award pentru cea mai mare colonizatoare a momentului la care naţia noastră ar putea concura cu mari şanse! Iată, de pildă, câţi români trăiesc în Spania, unde au cuprins zone întregi în care s-au integrat şi şi-au câştigat preţuirea sau chiar afecţiunea localnicilor, căci nu puţini spanioli sunt cei căsătoriţi cu români, mai ales cu românce! Întrebat de ce, un mire spaniol răspunde că româncele sunt frumoase, harnice, inteligente, afectuoase, ataşate, mame bune şi, nu în ultimul rând, gătesc nemaipomenit! Ce să ne mai mirăm că până şi nevasta liderului separatist catalan Puigdemont este româncă, ba chiar moldoveancă din Vaslui!
Şi totuşi sunt destui cei care, fiind români, ascund cu ruşine acest lucru ca pe un stigmat dezonorant, străduindu-se cu obstinaţie să devină francezi, nemţi, englezi ş.a., mândrindu-se nevoie mare dacă reuşesc să înveţe să vorbească limba locului şi să-i ştie rosturile. Şi, ce e mai rău, impardonabil şi deci de neiertat, atât de legile pamânteşti, cât şi de cele divine, este faptul că nu vorbesc acasă limba lor maternă cu copiii, refuzându-le cu inconştienţă şi iresponsabilitate, acestora şansa de a-şi recupera cândva patria, valorile, cultura atât de bogată şi frumoasă, deci rădăcinile sacre. Asta în timp ce alte naţii, chiar de prin vecinătate, se luptă aprig să nu-şi piardă identitatea! Mi se pare că abia asta este cu adevărat o tragedie pentru neamul nostru: pierderea atâtor vlăstare din această stirpe doldora de valori ce devin membri ai altor naţiuni şi le întăresc acelora substanţa demografică în timp ce în ţară aceasta se subţiază considerabil! E o chestiune pe care, atât părinţii în cauză, cât şi statul românesc în genere, ar trebui s-o conştientizeze fără întârziere şi să facă ceea ce e de trebuinţă. Nu pot să închei decât repetând un exemplu pe care l-am mai dat: acela al lui Eminescu, cel care a studiat şi a locuit în străinătăţi unde ar fi putut să rămână căci, la moment dat, chiar îndeplinea o slujbă pe acolo, dar nu s-ar fi gândit măcar la aşa ceva, adunând din toate izvoarele polenul ştiinţelor şi culturii spre a-l prelucra în mierea inestimabilei sale opere capitale româneşti.