La 50 de kilometri de Botoșani, la Bălinești, biserica Sf. Nicolae odihnește nouă trupuri ale familiei Tăutu, printre care și al ctitorului bisericii, poate, unul dintre cei mai cunoscuți dintre Tăutești, logofătul Ioan Tăutu, diplomatul domnitorilor Ștefan cel Mare și Bogdan al III-lea. Despre el povestește în „O samă de cuvinte…” Ioan Neculce.
Așa cum aceste cuvinte – ne previne cronicarul – „suntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrâni, și în letopisețǔ nu sunt scrise (…) cine va ceti și le va crede, bine va fi, iară cine nu le va crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, așa va face”. Posteritatea a reținut povestea cafelei:
„După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au și triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat țara la turci. Și așè vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat, și n-au fost având mestei la nădragi, că, trăgându-i cibotile, numai cu colțuni au fost încălțat. Și dându-i cahfè, nu știè cum o va bè. Și au încept a închina: „Să trăiască împăratul și viziriul!“. Și închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură”.
O variantă versificată și oarecum interpretată o găsim la C. D. Aricesu, care îi consacră logofătului Tăutu, „Ambassadorul Moldaviei lângă Înalta Poartă”, un poem. În textul lui Aricescu,
„Solul se descalță, în colțuni rămâne,
Și servului zice: – Ia cizmele-n mâini.
– Ce să fac cu ele? – Taci și vino ‘ncoa.
– Țin’-te după mine unde-oi intra.”
Iar întrebat de Vizirul cel Mare „Ce ‘nsemnează asta?”, logofătulTăutu răspunde, cu „româna finețe”, pe care o pricepe și vizirul:
– Nu e de mirare, Înălțimea Ta!
Căci de niște oameni (ca Măria Sa)
Cari toată lumea vor ca să coprinză,
Și pe toți bărbații cei mari vii să’iprinză,
E de datorie, pe cât s’o putea
Chiar încălțămintea a ne-asigura…”
Iar când,
„Peste cinci minute, sclavul aducea
Un ciubuc d’un stânjen și cu imomea;
C’o tavă de aur un al sclav urma;
Și pe tavă două cafelle fuma…”,
Ioan Tăutu „…tratează berea musulmană
Tocmai ca și țuica din Țara romană.
– Să trăiască, strigă, Marele Sultuan!
Și ambassadorul Domnului Bogdan
D’odată cafeaua pe gât o turnă…
Iar Vizirul Porții de râs leșină”.
La 20 de kilometri de Botoșani, se năștea, în 1795, un alt Ionică Tăutul, fiul vornicului de poartă Gheorghe Tăutu și al Elenei Ilschi, descendent din logofătul Ioan Tăutu, prin Simion Tăutu, vornic de Suceava. A împărțit cu doi frați și patru surori, moștenirea de la tatăl lor, lui Ionică Tăutul revenindu-i jumătate din moșia Brîndești (Blândești).
Ionică Tăutul, rămas izolat din cauza războiului ruso-turc la Constantinopol, neputând a se întoarce în țară, se stinge pe 20 aprilie 1830, pe țărmul Bosforului, unde a fost, probabil, înmormântat (a se vedea: Din patrimoniul Memorialului Ipoteşti: Amintindu-ne de Ionică Tăutul – Monitorul de Botoșani (monitorulbt.ro)). În curtea bisericii din Blândești, pe la 1983, încă se aflau pietrele funerare de pe mormintele părinților săi, Gheorghe și Elena Tăutu.
– Ala Sainenco, Memorialul Ipotești – Centrul național de Studii „Mihai Eminescu”