„Vă felicit pentru expunerea de motive, am auzit că deja băncile s-au supărat. Ceea ce înseamnă că sunteţi pe drumul cel bun”. Aşa a început ieri premierul Mihai Tudose şedinţa în care guvernul a adoptat ordonanţa de modificare a Codului Fiscal. Poate nu era bine informat, fiindcă în realitate nu numai băncile s-au supărat ci şi sindicatele, patronatele, oamenii de afaceri, ţăranii, studenţimea, dăscălimea şi… o mai fi rămas cineva nesupărat? Probabil preoţimea, dar nu pentru multă vreme, nu văd cum Biserica să scape nefiscalizată până în cel mult un an.
Supărat la culme este şi guvernatorul Mugur Isărescu. Cel care a avertizat – dar nu discret, în stilul lui, ci de data asta pe faţă – că, dacă guvernul continuă aiureala fiscală, BNR nu va mai putea să susţină moneda naţională în faţa presiunii inflaţioniste fără precedent în ultimii 20 ani. Cum rezervele valutare ale BNR nu sunt nesfârşite, guvernatorul a afirmat că în această situaţie atenţia băncii centrale se va deplasa dinspre protecţia cursului de schimb înspre spre stabilitatea dobânzilor. Reacţia imediată a pieţei de capital s-a materializat astăzi printr-un curs de 4,61-4,65 lei pentru un euro şi o evoluţie foarte probabilă în următoarele luni înspre 5 lei. Pentru cetăţean, asta înseamnă scumpirea abonamentelor (curent, gaz, telefonie, cablu etc.), a carburanţilor, precum şi a tuturor serviciilor şi mărfurilor al căror preţ se calculează în euro. Mărirea veniturilor preconizată de cabintele Dragnea I şi II, devenită ridicolă după transferarea CAS şi CASS la angajat, nu va acoperi nici la jumătate scumpirea vieţii chiar dacă impozitarea scade de la 16% la 10%.
Nu o să înşirui măsurile luate ieri de guvern, le găsiţi în secţiunile de ştiri, ci doar consecinţele, şi acelea doar la prima vedere, fiindcă în timp or să mai apară şi altele: deficitul de cont curent precum şi cel structural cresc văzând cu ochii; deficitul comercial creşte, chiar dacă va fi cumva balansat de deprecierea leului (suntem singura ţară din zonă care nu produce cât mănâncă); cursul de schimb nu are cum să o mai ia în jos, asta este evident; dispar şi ultimele urme de investiţii, adio autostrăzi, spitale sau irigaţii, banii nu mai ajung nici măcar pentru salariile bugetarilor; bugetele locale pierd aproape o treime, sute de primari – în frunte cu cei ai puterii – sunt disperaţi; noul salariu minim pe economie, care aduce după el şi mărimea punctului de pensie, va adânci gaura uriaşă din buget; cercetarea, inovaţia şi domeniile noi de dezvoltare multidisciplinară, cele care înseamnă azi progres, pierd orice şansă de creştere. În total, un dezastru naţional, neforţat de împrejurări istorice, de vreun conflict regional sau de vreo catastrofă naturală ci aşa, din senin, exclusiv pentru slujirea intereselor imediate ale unui grup restrâns de persoane care au pus mâna pe putere în stat.
Tot vorbim despre impredictibilitate, drept cea mai mare vină a societăţii româneşti, piatra de moară care ne ţine în loc de peste 20 de ani. Codurile unei societăţi se numesc aşa pentru că impun respectarea lor unanimă şi oferă la schimb stabilitate. Or, ce face puterea politică înscăunată acum mai puţin de un an? Atacă furibund, din chiar prima clipă a accesului la butoane, toate codurile după care ţara funcţionează, începând cu chiar cel mai important dintre ele, respectiv Constituţia. Forţarea brutală şi insistentă a legilor care guvernează Justiţia din România a produs atâta iritare la Bruxelles încât comisarul european Frans Timmermans i-a sugerat ministrului Toader, în cursul unei întâlniri recente, ca experţi constituţionali internaţionali să verifice proiectele româneşti de modificare a legilor justiţiei, adică acelea care au generat protestele anti-corupţie la sfârşitul săptămânii trecute. La fel ca şi în cazul ordonanţei care schimbă Codul Fiscal în ciuda tuturor avertismentelor interne şi internaţionale, autorităţile române au păstrat o tăcere de mormânt atât asupra întâlnirii cât şi a cererii Comisiei Europene. Pachetul de legi ale justiţiei se află în dezbatere parlamentară fără ca Ministerul Justiţiei sau Parlamentul să ceară opinia Comisiei de la Veneţia.
Scandaloase, mai presus de nemulţumirile punctuale (cutare sau cutare punct din măsura nu ştiu care) sunt ceaţa, senzaţia de hei-rupism, amatorism şi habarnism care acoperă toate aceste acţiuni conjugate ale puterii politice, în Guvern, Parlament, CCR şi restul instituţiilor care depind de ea. Dacă unele dintre măsurile cuprinse în pachetul de modificare a legilor care guvernează Justiţia se impuneau de la sine, din practica juridică de zi cu zi, strecurarea între ele a controlului politic asupra numirii magistraţilor este inacceptabil. Dacă unele dintre măsurile cuprinse în ordonanţa de modificare a Codului Fiscal se impuneau de la sine, prin practica economică de zi cu zi, strecurarea printre ele a atacului deşănţat la banii din mediul privat este, la rândul ei, inacceptabilă.
Oamenii ăştia, în fond un grup destul de restrâns, unit de o evidentă frăţie a aflării în conflict deschis cu legea, au reuşit, ca odinioară Băsescu, să-şi pună în cap nu numai întreaga societate românească, incluzându-i aici şi pe susţinătorii lor, ci până şi pe străinii care interacţionează cu ea. Şi atunci se naşte o nedumerire mare cât ţara: pentru cine guvernează ei? Pentru români – nu, pentru străini – nu. Atunci, pentru ei înşişi.
