Rușii au făcut planuri detaliate pentru a anexa și impune stăpânirea rusească în Ucraina, fiind convinși că o vor cuceri în trei zile, având o rețea extinsă de agenți și colaboratori.
Problema a fost că invazia la scară largă a modificat fundamental contextul. Același polițist, de exemplu, conștientizând faptul că informațiile pe care le furnizează ar putea fi folosite pentru a ghida tancurile rusești în orașele Ucrainei, poate fi mai puțin dispus să aibă de-a face cu rușii. Un infractor care anterior nu vedea niciun rău în a acționa ca un curier peste granița ruso-ucraineană poate totuși simți că trebuie să-și protejeze familia dacă aceasta este sub atacul aerian.
Planuri de pace făcute de spioni
Pe 24 februarie 2022, când forțele rusești au trecut granița, trupele din Districtul Militar de Est s-au confruntat cu o detașamentul gărzii naționale ucrainene responsabil pentru securizarea centralei nucleare de la Cernobîl. Detașamentul l-a contactat pe Valentin Vitter, șeful securității centralei, care i-a sfătuit să se predea. Centrala a fost ocupată în două ore, fără luptă.
Acest fapt nu a fost un incident izolat. În primele ore ale invaziei, oficialii ruși de rang înalt au sunat omologi ucraineni pentru a-i îndemna să fie pasivi și să evite vărsarea de sânge. Dmitry Kozak, de exemplu, adjunctul șefului de stat-major al Administrației Prezidențiale Ruse și șeful Comitetului pentru Cooperare Transfrontalieră, a sunat Administrația Prezidențială Ucraineană și a îndemnat la predare.
Pe 25 februarie 2022, Putin a apelat public la militarii ucraineni să nu se opună invaziei ruse și, în schimb, să organizeze o revoltă. Pe 26 februarie, ministrul apărării din Belarus a sunat omologul său ucrainean, Oleksiy Reznikov, și a transmis o ofertă rusă de acceptare a capitulării Ucrainei din partea lui Sergei Shoigu.
În primele trei zile ale invaziei, toți generalii Ucrainei au primit mesaje text sau apeluri telefonice, adesea de la colegi de pe partea rusă cu care erau familiarizați, pentru a-i îndemna să fie inactivi și să prevină vărsarea de sânge. Ofițerii ucraineni cu rang de colonel au primit, de asemenea, în mare parte, mesaje text care îi îndemnau să fie inactivi sau să se predea.
În timp ce o capitulare totală a Ucrainei ar fi fost de dorit, procesul real prin care rușii anticipau ocuparea țării se baza pe paralizarea aparatului central ucrainean combinată cu capitularea unor unități ucrainene. Însă, o mare parte a oficialilor de nivel intermediar care erau agenți ruși, pur și simplu, au încetat să răspundă la mesaje. Zelenski a refuzat să părăsească Kiev, cum era sfătuit.
Între timp, agenții Rusiei au încercat să convingă comandanții și oficialii locali să nu se opună. Nu au făcut acest lucru prezentându-se ca vorbind în numele rușilor, ci au invocat dorința de a salva viețile ucrainenilor.
Metode de ocupare a teritoriului
Modelul pentru planul mai larg de invazie rusă poate fi observat în sudul Ucrainei. Abordarea de a stabili administrația de ocupație a fost sistematică. În primul rând, forțele ruse au primit sarcina de a captura toate formele de înregistrări. Acestea includeau înregistrări publice privind sănătatea publică, educația, locuințele, impozitele, poliția, alegerile.
Aceste date ar fi fost utilizate pentru a construi o hartă a persoanelor care trebuiau să locuiască unde, cu cine erau înrudiți și dacă aveau vreo legătură cu statul ucrainean.
Populația a fost împărțită în patru categorii principale:
1. Cei considerați lideri ai naționalismului ucrainean și care erau specificați pentru lichidare fizică sau pentru capturare pentru a permite procese publice.
2. Cei suspectați că intenționează să sprijine acte de rezistență și care trebuiau recrutați sau suprimați.
3. Cei considerați apatici.
4. Cei care colaborează activ cu forțele ruse.
În fiecare oraș, se numea un comandant de garnizoană din armata rusă. Trupele ocupau o clădire – de obicei stația de poliție sau cea de pompieri – și stabileau facilități pentru detenție, procesare, interogare și tortură. Faptul că aranjamentul acestor facilități este consistent în întreaga țară, iar echipamentele utilizate în camerele de tortură, inclusiv mașinile specializate de electrocutare, erau aceleași, demonstrează că a fost un plan sistematic și nu sadism improvizat.
O altă acțiune a fost izolarea informațională a comunităților vizate. Aceasta a fost realizată în trei moduri. În primul rând, forțele militare rusești ar fi perturbat frecvențele prin care oamenii din zona ocupată puteau accesa televiziunea și radio-ul ucrainean. În al doilea rând, infrastructura de telecomunicații a fost tăiată de infrastructura ucraineană și reconectată la infrastructura rusă. În al treilea rând, s-au înființat posturi de ascultare și analiză a metadatelor împotriva telefoanelor mobile pentru a monitoriza comunicarea rezidenților locali.
În același timp, garnizoanele au primit sarcina să efectueze percheziții la domiciliu. Acest lucru a implicat unități militare care inspectau casele, pentru a confirma că înregistrările confiscate erau exacte. De asemenea, au căutat insigne, medalii sau uniforme care indicau dacă locuitorii avuseseră anterior legături cu statul ucrainean și au examinat fotografii și alte efecte personale.
E nevoie de doar 8% din populație
Administrarea ocupației și garnizoanele au fost ajutate în activitățile lor de membri ai poliției locale și de funcționari publici recrutați înainte de război ca agenți ai serviciilor speciale rusești.
În practică, puțini au acceptat colaborarea, însă. Din cei 800 de agenți ruși identificați în părțile ocupate ale oblastului Harkov, mai puțin de 100 au colaborat. Punctul important este că FSB nu aștepta sau nu a cerut ca parte a planificării sale ca majoritatea – sau chiar o parte semnificativă a populației – să îi primească cu brațele deschise.
Bazat pe experiențele din Cecenia, presupunerea de planificare a fost că 8% din populație ar trebui să colaboreze, proactiv sau sub constrângere, pentru a permite regimului să fie eficient. Comunitatea de informații ucraineană, bazându-se pe evaluările zonelor în care rușii au stabilit controlul, a concluzionat că FSB avea în mare parte dreptate.
Controlul prin intermediul unei părți atât de mici a populației putea fi obținut prin violență. În primul rând, pentru cei aflați pe lista de priorități identificată ca naționaliști ucraineni, intenția era de a-i ucide sau captura.
Primarii, de exemplu, erau adesea luați la întrebări și bătuți, apoi eliberați. În plus, mulți oameni din această categorie aveau membri ai familiei lor reținuți și torturați. În general, persoanele vizate pentru a fi șantajate erau avertizate că alți membri ai familiei ar putea fi, de asemenea, reținuți sau membrii ai familiei deja reținuți ar putea fi torturați mai mult, dacă nu se supuneau instrucțiunilor rusești.
Acest lucru a fost realizat și prin vizarea oficialilor ucraineni din teritoriile controlate de Ucraina care aveau membri ai familiei pe teritoriile ocupate. În general, scopul torturii era de a obține un avantaj, victima nu a fost supusă unor întrebări în timpul sau după tortură, ci a fost pur și simplu torturată și apoi eliberată.
Pentru indivizii de interes, procesul de interogatoriu a fost adesea intensificat printr-o a doua rundă, uneori realizată sub tortură. Aici, interogatorii foloseau echipamentul de electrocutare stabilit în facilitățile de detenție și întrebările treceau de la formule de bază la o examinare mai detaliată.
Unii erau eliberați după acest proces, alții mutați în facilități din altă parte, sau în Rusia, pentru mai multe runde de interogatorii. O condiție pentru eliberare era adesea furnizarea de rapoarte către FSB. Mai mult, rețeaua lor de susținere și contactele ar putea fi astfel examinate, deoarece aceștia, în mod inevitabil, ar lua legătura cu prietenii lor apropiați la întoarcere.
Baza acestui sistem de represiune în Ucraina a fost datele. Deținuții descriu cum la a treia lor interogare a devenit evident că întrebările s-au mutat la cele specifice cazului, apoi la întrebări care se referă la dosarele altora.
Există dovezi că datele au fost integrate în „Spectrum”. Spectrum este arhitectura digitală a FSB. Acesta ingerează date de la alte organe guvernamentale rusești, cum ar fi evidențele fiscale și judiciare și rapoartele poliției și a gărzilor de frontieră, precum și de la alte sisteme FSB, cum ar fi „Magistral”, conceput pentru a colecta manifeste de zbor și transport maritim și SORM – Sistemul pentru Activități Operative de Investigare. Alte surse de informații includ „PSKOV”, utilizat pentru urmărirea telefonului mobil, facturare și monitorizarea rețelelor sociale și „Sherlock”, o bază de date all-source, inclusiv date despre rețelele sociale, date despre telefoanele mobile și finanțe.
Pedeapsa colectivă
Un alt aspect al campaniei de intimidare și suprimare a fost pedeapsa colectivă. În multe orașe ocupate de forțele ruse, cetățenii locali i-au filmat și au încărcat videoclipurile pe rețelele de socializare sau au transmis detalii despre mișcările trupelor rusești. Aceste informații erau utilizate pentru a direcționa artileria ucraineană. În răspuns, trupele rusești au efectuat razii în rândul tuturor rezidenților și au examinat telefoanele. Dacă erau depistați, oamenii erau reținuți și interogați, torturați, iar în multe cazuri executați.
Trupele rusești însărcinate cu această misiune erau adesea speriate și nu prea atente în verificările lor, preferând să rețină indivizi pe baza suspiciunii, în loc să găsească probe concrete. Prin urmare, mulți civili nevinovați erau reținuți, torturați și uciși.
Dat fiind faptul că acest model s-a repetat în multe orașe, pare să fie un sistem și să urmeze o logică crudă, conform căreia, dacă actele de rezistență aduc pedepse colective, atunci cei care doresc să se opună trebuie să ia în calcul nu numai riscul pentru ei înșiși, ci și riscul pentru familiile, prietenii și comunitatea lor.
Aceste procese sunt în concordanță cu intenția Rusiei de a anexa în cele din urmă teritoriul ocupat. Procesul de anexare urma să fie același ca în Crimeea. În primul rând, o parte a populației urma să fie recrutată sau constrânsă să colaboreze. În al doilea rând, zona urma să fie securizată. În al treilea rând, această securitate ar permite elementelor mai largi ale FSB și aparatului de stat rus să se mute în teritoriu. În al patrulea rând, colaboratorii din administrația locală urmau să fie numiți în poziții sau înlocuiți cu ruși. În cele din urmă, teritoriul urma să fie anexat. Acest proces nu a fost implementat în totalitate din cauza progresului slab al armatei ruse, dar a început să fie pus în aplicare în Mariupol și în alte orașe.
Procentul populației Ucrainei pregătită să reziste invadatorilor a fost și rămâne ridicat. Cu toate acestea, voința de a rezista nu este suficientă în sine pentru a face rezistența eficientă. În primele zile ale invaziei, de exemplu, au existat demonstrații pașnice organizate în mai multe orașe ocupate. Acestea nu au avut niciun efect, iar organizatorii au fost ulterior vizati pentru suprimare.
Organizarea sabotorilor și a acțiunilor directe similare este posibilă, dar și în mare parte ineficientă dacă nu e coordonată. De fapt, în majoritatea cazurilor, acțiunea directă a fost efectuată de forțele speciale ale serviciilor speciale ale Ucrainei, care sunt ajutate de mișcarea de rezistență în capacitatea lor de a tranzita și de a opera în zone ocupate de ruși.
Valoarea mult mai utilă și persistentă a mișcării de rezistență este pentru recunoaștere și colectarea de informații. În primele zile ale conflictului, raportarea umană a permis țintirea unităților rusești cu artilerie. În timp, rețeaua persistentă de informații umane menținută de mișcarea de rezistență a fost critică pentru țintirea precisă a infrastructurii rusești de comandă și control și logistică.
Pe măsură ce armata ucraineană a eliberat teritoriile cedate rușilor, brutalitatea și grozăviile ocupanților au ieșit la iveală, în urma anchetelor Putin fiind pus sub acuzație de Curtea Penală Internațională, cea care se ocupă de crime de război, iar Rusia a fost declarată oficial stat terorist.
Raportul integral realizat de RUSI îl puteți citi AICI
