Invocarea numelui Sfântului Teotim al Tomisului – la lucrările Sinodului IV ecumenic (Calcedon, 451) – ca autoritate a dreptei credințe, constituie pentru noi, românii, o mărturie de mare preț privind izvoarele ortodoxiei românești în creștinismul daco-roman.
Detalii despre viața sa ne-au rămas din scrierile unor importanți autori ce au trăit în perioada sa. Astfel, Fericitul Ieronim îl menționează pe la anul 392 cu titulatura de „Scythiae Tomorumepiscopus”. Despre Sfântul Teotim I, istoricul bisericesc Sozomen scria că ducea o viață ascetică, purta plete lungi şi se bucura de calificativul de „filosof”. El a fost educat în filosofia monahală, care presupunea a iubi şi a practica înțelepciunea trăirii monahale, adică „asceza”, și în cultura şi filosofia greacă. Un alt scriitor creștin, Socrate, spunea despre Sfântul Teotim că „era cunoscut de toți – împărați, episcopi, călugări, credincioși şi barbari – pentru evlavia şi corectitudinea vieții sale”.
Despre episcopul de Tomis auzise chiar împăratul bizantin Arcadie, datorită prieteniei legate cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Din scaunul arhieresc al Constantinopolului, marele ierarh îi trimitea lui Teotim călugări misionari „pentru nomazii sciți de la Istru”, probabil la cererea acestuia. În anul 400, Sfântul Teotim lua parte la un sinod local din Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan Gură de Aur împotriva învățăturii eretice a episcopului Antonin al Efesului. Aprecierea de care se bucura ierarhul tomitan în rândul celorlalți episcopi reiese și din faptul că, în lista celor care semnau documentele sinodului, Teotim era menționat pe primul loc.
La început, când omul vine să lucreze pentru Domnul, Domnul dă sufletului harul Său și o râvnă puternică pentru bine, și totul pentru el este atunci ușor și plăcut; iar când sufletul vede în el aceasta, atunci, în lipsa lui de experiență, își spune: „Voi avea toată viața această râvnă”. Și prin aceasta se înalță mai presus de cei ce trăiesc în nepăsare și începe să-i judece; și așa pierde harul care l-a ajutat să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Și sufletul nu înțelege cum s-a întâmplat aceasta – totul mergea atât de bine, dar acum totul e atât de chinuitor și nu mai vrea să se roage.
Astfel, tot războiul se duce pentru smerenie. Mândria a pricinuit căderea vrăjmașilor și ei ne-au tras în adânc și pe noi. Vrăjmașii ne laudă, și dacă sufletul primește lauda, harul se retrage de la el până ce se pocăiește. Astfel, toată viața învață sufletul smerenia lui Hristos și, până ce nu va avea smerenia, va fi întotdeauna chinuit de gânduri rele. Dar sufletul smerit găsește odihna și pacea de care vorbește Domnul [În 14, 27].
Postul și înfrânarea, privegherea și liniștirea [isihia] și celelalte nevoințe ne ajută, dar puterea de căpetenie stă în smerenie. Maria Egipteanca și-a uscat trupul prin post într-un singur an, pentru că nu avea nimic de mâncare, dar cu gândurile a trebuit să lupte timp de șaptesprezece ani.
Smerenia nu se învață dintr-o dată. De aceea a zis Domnul: „învățați de la Mine smerenia și blândețea” [Mt 11,29]. Ca să înveți ai nevoie de timp. Unii au îmbătrânit în nevoințe și totuși n-au învățat smerenia și nu pot înțelege de ce nu le merge bine, de ce n-au pace și sufletul lor e mâhnit și abătut. (Sf. Siluan Athonitul).
Preot Olivian SANDU
