Republica l-a provocat pe cercetătorul și editorialistul Mihai Chiper la un dialog despre autostrăzi, despre modul în care au fost și sunt priviți moldovenii de „capii politici” de la București din toate vremurile postdecembriste, despre PNRR și ce șanse are Moldova să se dezvolte cu banii europeni care ar trebui împărțiți pe principiul european al coeziunii.
Mihai Chiper este cercetător la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol“ – Iași al Academiei Române, specialist în istorie culturală și istoria modernă a României. A condus proiecte de cercetare finanțate de CNCS-UEFISCDI (Bucureşti) și a publicat numeroase studii în reviste şi în volume colective din ţară şi din străinătate.
– Cum se văd din Iași discrepanțele dintre Moldova și București? Cum crezi că se văd din București?
– Tot felul de analiști și politicieni bucureșteni ne spun că discrepanțele se întâlnesc peste tot: Londra e mult mai bogată față de restul Marii Britanii, Parisul față de restul Franței. Prin urmare, ni se transmite indirect, că sărăcia din Vaslui nu e o problemă (6 la 1 în PIB per capita față de București, în tendință de creștere accelerată), e o situație normală, trebuie să trăim cu ea și e în mersul firesc al lucrurilor.
Pentru București, diferențele, polarizarea și decalajele generate în interiorul teritoriului sunt un fel de proces natural, indus de mersul liber al economiei și societății. Această analiză din perspectivă laissez-faire, ultra-liberală, amestecă intenționat câteva lucruri: individualismul și libera competiție economică cu deresponsabilizarea statului.
Până să avem libera competiție între indivizi ori între entități economice, există un agregator-șef, statul, care e dator să încerce să asigure condiții prealabile cât mai echitabile, nediferențiate, de educație, de sănătate, până la accesibilitate rutieră.
De aceea România pretinde că este un stat și de aceea plătesc ardelenii, muntenii și moldovenii impozite nediferențiate – asigurări sociale, TVA, rovignetă etc. Statul – când returnează impozitele și taxele în investiții (autostrăzi, spitale, educație, digitalizare), care asigură condiții egale unor indivizi aflați în competiție – a avut zeci de ani un algoritm ciudat. Banii s-au dus doar în anumite direcții cu regularitate și numai prin excepție în Moldova.
Regula de fier a dezvoltării este ca întâi să investești, apoi să crești. Cum poate un cetățean român din Moldova, zonă în care statul investește pe jumătate față de București și Ardeal, să aibă aceleași șanse? Cum poate o firmă din Botoșani să concureze cu una din Timișoara, dacă în unele zone din județ abia de curând s-au asfaltat drumuri naționale de pământ?
Aceste discrepanțe sunt politică de stat, au fost construite în timp, nu reprezintă, așa cum se spune, rezultatul exclusiv al unei competiții libere. De la Iași ai șansa să înțelegi cum funcționează România mai bine decât de la București. Ca să evaluezi funcționarea unui sistem și respectarea unor condiții, nu întrebi centrul, ci testezi marginea. De pildă, ca să afli în ce măsură se respectă accesul persoanelor cu dezabilități într-o instituție, nu-i întreba pe șefi. Pe hârtie, ei o rezolvă, e totul perfect. Cheamă o persoană în situația critică și vezi dacă reușește să ajungă singură unde are nevoie și dacă își rezolvă problema.
Ca să afli ce înseamnă discrepanțe între Moldova și București, testează aspecte precum: accesibilitatea, costul serviciilor și eforturile dezvoltării unei afaceri, condițiile de educație, de sănătate, ofertele de pe piața muncii. Apoi, apucă-te, cu conștiința curată, să ții lecții despre liberă competiție și merit.
– Trăim rușinea segregării?
– Segregarea e un termen cu mare încărcătură și dificil de susținut. Apoi, de ce ne-ar fi „rușine” de o situație în care ne confruntăm cu indiferență, lipsă de înțelegere, cu o raportare clișeizată negativă, cu desconsiderare în general? Poate furie și dezgust…
– Ați atras atenția că tot ce a apărut până acum în public despre fondurile PNRR, şi sunt miliarde de euro, este înjumătăţit pentru Moldova raportat la populaţia ei şi dublat ca valoare în Transilvania şi Bucureşti. Vorbim pe cifre, le poate verifica oricine este de bună credinţă. Va fi un moment când vom trage linie şi ne vom îngrozi! De ce întâmplă asta? Care ar fi explicațiile?
– Este îngrozitor modul în care fost conceput PNRR, fiindcă este exact opusul gândirii europene, de reducere a disparităților regionale. România profită de solidaritatea europeană, de toate fondurile care urmăresc să reducă disparitățile de dezvoltare față de alte state europene, dar în interior aplică o rețetă contrară: banii nu ajung tocmai în zonele unde avem problemele cele mai mari. Algoritmul, competițiile și principiile sunt făcute astfel încât să profite tocmai „motoarele”, centrele dezvoltate.
PNRR este un plan explicit anticoeziune, împotriva tuturor principiilor generoase care se regăsesc printre fundamentele UE, în esență e un mecanism de dezechilibrare regională, prin care cei dezvoltați primesc mult, generând creșterea decalajelor sociale și economice.
Așa cum au fost inventate „pensiile speciale”, PNRR a fost gândit de fostul Guvern PNL-USR ca un fond european „al specialilor”, al bogaților privilegiați, dacă ne uităm unde se duc banii pentru investiții în spitale noi și asistență ambulatorie: Ardeal, București, armată și servicii. PNRR e semnificativ, de fapt, pentru că transparentizează mecanismele existente de alocare preferențială a resurselor și de drenare a acestora spre anumite regiuni, pe rețele tradiționale de influență București-Transilvania.
– Cum credeți că înțeleg și aplică românii conceptul de solidaritate?
– În context intern, al politicilor de stat, al utilizării fondurilor bugetare și europene în relație cu interesul de reducere a decalajelor regionale, suntem niște triburi africane, care nu s-au agregat în națiune. Tribul din Ardeal își trage metrou și jumătate din spitale, cel din București la fel, urmează triburile din servicii. Solidaritate? Pentru cine? Pentru tribul sărăntoc din Moldova? Vezi să nu… Nici măcar banii în mod egal.
Impresia mea că nu vor să se știe, de aceea nici nu se încearcă transparentizarea, sistematizarea cheltuielilor comune din bugetul de stat, ca să realizăm, de fapt, încotro o iau fondurile pentru a vedea cu cine este nevoie să fim solidari. Nu e ceva întâmplător, e premeditat. INS se ocupă cu număratul florilor din fereastră, dar nu pare capabil să construiască un tabel cu centralizarea tuturor cheltuielilor/investițiilor grupate teritorial. Avem noroc că UE obligă statul român la transparență în cazul PNRR, ca să dăm cărțile pe față.
– De ce nu am reușit să avem autostrăzi moderne până acum? Ce o să schimbe infrastructura rutieră modernă în viața locuitorilor din Moldova?
– În mare, cred că e o combinație între lipsa de viziune absolut devastatoare la nivelul politicilor din transporturi, combinată cu încropeala, indiferența și incompetența vizibile peste tot.
Particular, în cazul Moldovei se adaugă statutul ei de „ultimus inter pares” și lipsa de reprezentare reală la centru, în grupurile care iau decizii cruciale. Am fi reușit mai devreme impunerea proiectelor pentru autostrăzile Moldovei, dacă am fi avut oameni cu fruntea sus, care să impună ideea că regiunea poate fi profitabilă, că are oportunități enorme de dezvoltare, în cazul în care este scoasă din postura de cul-de-sac.
În ceea ce privește viața moldovenilor cu autostrăzi, mi-aș dori, întâi de toate, ca șoferii să se comporte mai civilizat și atent, să ieșim din topurile mortalității rutiere. Degeaba autostrăzile vor favoriza investiții și venituri mai mari, dacă murim ca proștii pe ele.
– A cui ambiție este A7? Cui folosește? Ați scris că atât timp cât nu trece Carpaţii, nu realizează o „breşă carpatică”, orice autostradă e un ciot.
– Asociațiile pro-infrastructură din Iași, care au pus autostrăzile din Moldova pe agenda publică națională, nu au făcut marșuri și mitinguri pentru A7, ci pentru A8. Gândirea asociațiilor a fost următoarea: care este calea cea mai sigură, scurtă și benefică pentru economie și societate? Spre est? Never! Spre nord? Adică spre ce? Neconvingător. Spre București? De zeci de ani de acolo nu vine prosperitatea, nu vin investițiile, centrul nu-și propune reducerea decalajelor. Prioritatea, în conformitate cu gradientul de dezvoltare european Vest-Est, rămâne A8. Ea ne poate lega de rutele de transport și piețele europene – ne spune orice om de afaceri care își face calculele despre costurile transportului de la vama Borș la Iași.
A7 a fost introdusă în finanțare rapidă din orgoliul și ignoranța bucureșteană, mai mult pe ideea că „bucureștenii vor să ajungă rapid în Bucovina”. Deci e vorba despre ceea ce vrea centrul, nu de ce are nevoie Moldova, de iluzia controlului și utilității teritoriului din perspectiva Capitalei. E, până la urmă, menținerea unei forme de captivitate, de dependență.
Transilvania a avut șansa geografică de se „elibera” rapid de condiționalitatea centrului. Noi trebui să „înghițim” mai întâi o autostradă birocratică, A7, despre care cred va fi doar un decor de mare viteză pentru firmele de curierat și nu va ajunge la nivelul de tracțiune al investițiilor pe care îl au autostrăzile care trec Carpații. Asta până A7 nu trece prin Ucraina (dacă se termină favorabil războiul), spre Polonia. Este un ciot, pentru că leagă Bucureștiul de ceva, nu Moldova de Europa.
Din punctul meu de vedere, soluția dezvoltării Moldovei, așa cum o dovedește Transilvania, nu e legătura cu Bucureștiul, miza a fost, este și va fi mereu legătura cu Europa occidentală.
– E A8 soluția pentru conectivitatea reală a Moldovei cu Europa?
– Nu cred că există dubii pentru orice om de bună credință. E unica soluție care ar avantaja toate județele Moldovei, deci regiunea în ansamblu. Știm, desigur, că diferiți baroni sau grupuri de interese fac periodic lobby politic vizibil și invizibil pentru o traversare cu prioritate a Carpaților mai la nord (prin Suceava- Bistrița) sau mai la sud (A 13), dar impactul unei astfel de traversări a munților nu se compară cu A8. O spun specialiștii, economiștii, geografii. A13 (Bacău-Brașov) sau Autostrada Nordului sunt exerciții de egoism politic local. Unii vor să se salveze pe cont propriu din izolarea generată de bariera Carpaților în detrimentul celorlalți. O „breșă carpatică” pe la ei prin curte ar fi titlu de glorie județean, dar un mare act de sabotare a intereselor regiunii.
Ambițiile astea, care uneori degenerează, mi se pare că sunt alimentate subtil deseori de interese din CNAIR, pentru a provoca întârzieri ale proiectelor moldovene, în ideea de a prioritiza la finanțare proiecte din alte zone.
– De nu vin investiții străine aici? Altele decât IT? Suntem mai ieftini ca forță de muncă …
– Moldovenii nu sunt mai ieftini, sunt doar mai departe geografic de nucleul economic european. În fond, salariul minim e același la Oradea și la Vaslui. Carpații sunt filtrul investițiilor. Investițiile nu vin din calcule banale ale fiecărei firme ori companii: cât timp și ce costuri suplimentare implică trecerea munților din Transilvania, deja ocupată de investiții străine, spre Moldova? Deocamdată, costurile sunt mai mari. Ele mai pot fi reduse doar prin A8, nu prin A7.
– Ați lansat o provocare. Anihilarea Moldovei prin digitalizare.
– Mi se pare revoltător că, atunci când au prilejul, guvernele și instituțiile centrale nu pariază nicicum pe Moldova. Orice proiect ar fi, mai ales de importanță strategică, nu este de conceput că poate fi amplasat în Moldova.
De exemplu, m-am uitat cu atenție la tehnologia americanilor de la NuScale, reactoare nucleare de mici dimensiuni (SMR). Guvernul stabilește locul undeva prin Dâmbovița. De ce nu Moldova? De ce e locul ăsta damnat? Pentru cine?
Uitați-vă la toate investițiile militare cu tehnologie modernă (Deveselu, Câmpia Turzii, Kogălniceanu, Cincu, Oradea). Avioanele F 16, Himars-urile, Aegis, bateriile antiaeriene Patriot sunt amplasate oriunde, numai în Moldova nu.
Digitalizarea urmează același model. Prin digitalizare se construiește viitorul sistem nervos al țării, e o infrastructură critică supervizată de STS și SRI. De ce nu poate fi în Moldova unul dintre centrele nervoase ale țării? Ce criterii nu îndeplinește? Care sunt politicile care configurează această marginalizare perpetuă și fără explicații? Nu cred că ION știe, dar hai să întrebăm Chat GPT.
– Ați citat observaţiile lui A. Gorovei: „…. am ajuns la convingerea că România se compune din două ţări cu totul deosebite: o ţară din care se adună milioane şi o altă ţară în care se cheltuiesc acele milioane pentru folosul obştesc. Şi hotarul între aceste două ţări l-am determinat cu prilejul convorbirii avute cu fruntaşul politician de care am vorbit: hotarul acesta este linia fortificaţiilor”. De ce nu s-a schimbat nimic? Sunt moldovenii prea moi?
– Cel mai îngrijorător aspect al retardului moldovean nu este cel pur economic, al decalajelor care se măresc momentan, ci absența leadership-ului, care să ofere soluții de ieșire din situație în viitor. E stadiul tipic al unei colonii, entitate administrativă fără conștiință politică, care nu se mai poate salva prin resursele umane proprii.
La nivelul scenei naționale, politicienii moldoveni îmi fac întotdeauna impresia unor țărani sfioși, speriați, ajunși în casa boierului fără niciun fel de idee în minte, cu căciulile în mână așteptând pomană. Asta, într-adevăr, e o problemă de-a dreptul istorică, indusă și cultivată de la centru imediat după Unire: „voi nu știți, nu vă pricepeți să conduceți. Lumina vine de la București”.
Asta au auzit-o și ardelenii după 1918, dar ei au fost mai solidari și experimentați în jocul politic cu maghiarii ca să se lase păcăliți. Aleșii moldoveni suferă de „complexul impostorului” – ajung în Parlament, în Guvern mai rar, prin diferite instituții, puși pe liste, pe relații, nimic care să-i recomande în mod real. Fiindcă nivelul politic local e foarte controlat, rânduit prin contraselecție și dirijat de la centru.
Cunosc oameni foarte buni, care au încercat să schimbe ceva, și pur și simplu au fost extirpați de cooperativele de partid, în timp ce au fost promovați cei cu „cheiță” și puși pe căpătuială. Niște organizații infracționale nu pot furniza oameni cu gândire liberă, ci doar sclavi pentru un malaxor centralist. Ei nu pot gândi în interesul comunității, ci doar al lor personal.
Deci, „moliciunea” moldovenilor de care vorbeați nu mi se pare că ține de caracterul regional, de un așa-numit spirit al locului. Mi se pare efectul unui joc politic închis, capturat, otrăvit de generații infracționale, de care te simți dator să fugi, ca să nu ai de-a face cu oameni mânați doar de interese personale sau de grup.
Singurul prim-ministru din Moldova din ultima sută de ani, Mihai-Răzvan Ungureanu, nici nu a fost „emanat” de o organizație politică locală. Aici, în Iași, ar fi fost obligat să învețe arta supunerii, moliciunii.
– Prea aproape de Rusia sau prea departe de Washington?
– Moldova e atât de aproape de Rusia sau atât departe de Washington pe cât concepe Bucureștiul să fie. Când Statul Major are planuri serioase de apărare cu tancuri, împreună cu NATO, abia la Poarta Focșanilor, la 300 km de frontiera de nord, Moldova e împinsă spre Rusia.
Din punctul meu de vedere, dacă Moldova e o regiune în care nu e amplasat nici un F16, nici o baterie antiaeriană Patriot, nimic care să conteze în apărarea modernă, pentru Rusia aceasta e o declarație de dezinteres a statului român, o invitație în alb. Generali români educați în tradiție centralistă și securistă se comportă ca la fotbal – „dacă las terenul liber, nu provoc adversarul și stau cu spatele în poartă, poate nu primesc gol”. Terenul gol, din punctul de vedere al infrastructurii de securitate moderne, e Moldova.
Încă de la unire, estul țării, în percepția Bucureștiului, a fost un teritoriu tampon în relație cu vecinul de la răsărit. Într-un fel, așa ne văd și ardelenii, pentru care am rămas un fel de „marcă de apărare”. Aș paria întotdeauna însă pe ce-mi spune un ieșean, nu un muntean. La scară istorică, după trauma pierderii Basarabiei, politicienii moldoveni au avut un al șaselea simț și au anticipat corect, mai precis, intențiile Rusiei. Mă gândesc la P.P. Carp, C. Stere etc. În momentele grele, Bucureștiul a avut alte perspective, a jucat oportunist și am plătit scump.
