Erau citeți în Biserica din Tesalonic. Agatopod era bătrân, iar Teodul era tânăr. În timpul prigoanelor lui Diocleţian împotriva creștinilor, aceștia doi au fost chemați la curtea împăratului. Ei au răspuns cu bucurie şi, ținându-se de mână, au pășit împreună la judecată și au strigat: „Creștini suntem!”. Toate îndemnurile judecătorilor să se lepede de Hristos și să se închine la idoli au rămas zadarnice. După ce au fost aruncați în temniță şi înfometați lungă vreme, ei au fost osândiți la moarte prin înecarea în mare.
Sfânta cuvioasă Teodora din Tesalonic
S-a născut în insula Eghina, a fost căsătorită și a născut o fiică. După aceea, din cauza năvălirii barbarilor, s-a mutat în cetatea Tesalonic. După ce a murit bărbatul ei, a intrat în mănăstirea de fecioare împreună cu fiica sa și s-au tuns în rânduiala monahicească.
Într-o zi, pe când Teodora strângea hainele fiicei sale, stareța i-a zis pe un ton aspru: «Teodora, de ce te îngrijești atât de mult de fiica ta?». Și, amintindu-i de cuvintele Mântuitorului, Care a zis: «cel care își iubește tatăl sau mama mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine» le-a interzis să mai vorbească una cu cealaltă. Timp de cincisprezece ani, Teodora și fiica ei nu și-au mai vorbit, păstrând cu sfințenie porunca stareței, deși continuau să trăiască în aceeași chilie, să lucreze și să mănânce împreună. Prin viața sa îmbunătățită și pentru ascultarea ei atât a plăcut lui Dumnezeu, încât, nu numai în viață ci și după moartea sa, multe minuni a făcut.
Sfinții mucenici Teodora și Didim
În timpul lui Dioclețian o fecioară Teodora din Alexandria fiind prinsă că este creștină a fost trimisă la o casă de desfrâu. De acolo a fost salvată de un tânăr soldat Didim, care a făcut schimb de haine cu ea. Pentru aceasta a fost pârât la dregător și pedepsit cu moartea.
Răbdarea răului sau umilința, în credința lui Dumnezeu, este cea mai uriașă putere asupra răului în lumea aceasta. Chip de umilință desăvârșită ne-a dat Mântuitorul pe cruce. Oamenii aceștia, care boleau de răi ce erau și care nu pricepeau nimic din dumnezeirea Mântuitorului, reprezintă acea coaliție a veninului sufletesc contra Mântuitorului. Acești contemporani otrăviți de răutate reprezintă culmea invidiei omenești contra sublimului. Căci de ce a fost invidiat Mântuitorul? Din cauza minunilor sale printre cei sărmani și oropsiți, cei dintâi chemați la mântuire. „Flămânzii erau hrăniți, hrănitorul dușmănit; morții erau înviați, invidioșii mureau de ciudă, binefăcătorul era prigonit. În cele din urmă au osândit la moarte pe dătătorul vieții.
Și pentru aceștia S-a rugat Tatălui de iertare. Iubirea aceasta de oameni, așa cum sunt, și care n-a avut niciodată vreo umbră de cădere, I-a pricinuit o cruce neasemănat mai grea, pe care-o poartă și de care se țintuiește Mântuitorul cu fiecare din răutățile noastre până la sfârșitul lumii. Și noi suntem printre iudeii care-L pironesc pe cruce – fiecare în veacul nostru – pentru că Iisus e în toate veacurile. Dar Iisus a fost în toate acestea ascultător desăvârșit Tatălui; cu smerenia Sa a biruit atât pe pământ cât și în iad. Căci prin taina crucii, rupând pântecele iadului care înghițise neamul omenesc cu neascultarea, a înviat dintr-însul pe Adam și pe toți drepții, și de atunci este mântuire. (Pr. Arsenie Boca)
Preot Olivian SANDU
