Reîntors în Bucovina, în 1868, după o lungă călătorie în Europa, poetul Dimitrie Petrino, fiul Eufrosiniei Hurmuzachi-Petrino, de la care Eminovici cumpărase Ipoteștii, devine membru al „Societății pentru cultură și literatura română în Bucovina” – moștenitoarea „Reuniunii pentru Leptură” (1 mai 1862-1865), la a cărei înființare au contribuit și unchii săi, Gheorghe și Alexandru Hurmuzachi, sprijiniți de preoțimea românească a Bucovinei –, colaborând și la revista societății „Foaea Societății pentru Literatura și Cultura Română în Bucovina”.
Pe 27 ianuarie 1869, la Cernăuți, se dă un concert în folosul „Fundațiunei Pumnulene”, iar în deschidere, Dimitrie Petrino rostește un Prolog. „Filolog distins, însă român și mai bun, Pumnul a crescut germenele Românismului în sânul tinerimii noastre, pre care a sprijinit-o în orice privință; și acesta este meritul lui cel mai mare! Astfel lucrând el a răposat în anul 1866, lăsând în urma lui nestinsa suvenire a unei binefaceri naționale, demne de stima și admirațiunea fiecărui român”, scria despre Aron Pumnul Dimitrie Petrino (text adaptat, după: „Albina”, nr. 12, 2/14 februarie 1869, p. 2). La câteva luni, D. Petrino publică însă o scandaloasă broșură „Puține cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina” (Cernăuți, Tiparul lui Bucoviecki și Comp., 26 p.), în care îl atacă pe Aron Pumnul.
Ajuns la Viena, Eminescu devine, din februarie 1869, membru al Societății Literare-Științifice, iar din 20 octombrie, membru și al Societății România.
Pe 9 noiembrie 1869, Societatea Literar-socială „România” ține o ședință, în care „condamnă broșura lui Petrino pe care o califică «deșărtăciune»”. La aceeași ședință „se ia hotărârea să i se răspundă lui D. Petrino și în presă. Eminescu era cel mai indicat să facă acest lucru și nu ar fi exclus ca și propunerea să fi venit din partea lui”. Articolul („răspuns în numele studențimii române din Viena, la atacurile lui D. Petrino împotriva lui Aron Pumnul”) – „O scriere critică” – e publicat în „Albina”, nr. 3 din 7-19 ianuarie 1870. Cu acest text, probabil, Eminescu își începe activitatea ziaristică. Articolul declanșează însă și un conflict Eminescu – Petrino, care nu pare a fi o prelungire a conflictului Eminovici – Hurmuzachi, deși îi implică pe descendenții acelorași familii. Eminescu, pe lângă argumentele obiective și riguros susținute, vizează și persoana lui Petrino: „Baronia nu aduce de moștenire știința sau geniul și (…) nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu – chiar cu pajere împărătească fie – pentru ca să aibă la dispoziţiunea sa imperiul cel vast al științei și lumina cea curată a criticei filozofice. (…) Baronia și nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până și la batjocură, până și la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie” (M. Eminescu, „Opere”, vol. XVI, București, Editura Academiei RSR și Muzeul Literaturii, 1989, p. 515).
Cert este că soarta va intersecta drumurile celor doi nu o singură dată. Cunoscut este mai cu seamă procesul de la bibliotecă, intentat de Dimitrie Petrino lui Eminescu, căruia îi urma în funcția de director al Bibliotecii din Iași. Lungul și nejustificatul (după majoritatea Istoriilor literare) proces, cu implicarea directă a lui Petrino (puține sunt vocile care îi justifică măcar parțial poziția), într-un final, așa cum se știe, se va încheia cu clasarea dosarului care i-a provocat atâtea emoții lui Eminescu, inspectorul considerând că din toate acestea rezultă că „nu numai că nu se poate imputa lui M. Eminescu că ar fi sustras din bibliotecă vreo carte cu intențiune de a și-o apropria, dar nici măcar neglijenția prevăzută de art. 203 C.P.” (Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, București, Editura Minerva, 1977, p. 407).
Și pentru că e vorba de poeți și caractere, iată explicația lui Iacob Negruzzi (vorba vine, nici explicația lui G. Sion, prieten al familiei Hurmuzachi, nu e prea diferită de aceasta): „El părăsise Bucovina şi venise în România pentru a-şi reface o poziţie socială după ce risipise însemnata sa avere părintească. Ajungând partidul roş la putere în anul 1876, Petrino lovea în noi cu scop de a linguşi pe învingători. Purtarea lui Petrino faţă de Alecsandri, de mine, şi de alţi prieteni şi protectori ai săi era atât de neînţeleasă, încât dovedea poate mai multă nebunie decât răutate. Numai aşa se explică cum Petrino îndrăzni să provoace darea în judecată a lui Eminescu pentru că ar fi făcut să dispară din biblioteca Universității de Iaşi cărţi pe care judecătorul de instrucţie le găsi aşezate pe rafturi la locul lor obişnuit” (I. Negruzzi, „Amintiri din Junimea”, București, Humanitas, 2011, p. 193).
Dimitrie Petrino a încetat din viață pe 29 octombrie 1878 la București. „I s-a făcut înmormântarea la cimitirul Şerban-Vodă, după un serviciu funebru oficiat în biserica Doamna Bălaşa”, înmormântarea „a fost simplă şi tristă”, consemna în „Necrologul” publicat în „Timpul” din 4 mai Mihai Eminescu. Despre Dimitrie Petrino, care l-a învinuit de sustragere de cărți, Eminescu, urmând dictonul „de mortuis nil nisi bene”, a amintit doar că „ministrul Maiorescu îl numise director al bibliotecei din Iaşi”. Și l-a justificat: „Precum merg lucrurile la noi, unde orice talent, fie poetic, fie artistic în genere, e atras în vârtejul jucăriilor politice, tot astfel s-a întâmplat că și Petrino a fost ademenit prin făgăduinţe, târât în vârtejul vieții politice și tot prin instigațiile coteriei politice care îl captivase, a fost împins la publicarea mai multor lucruri ce erau mai prejos de demnitatea unui adevărat talent”.
„Cât de trist e a vedea un poet mort şi a-i asculta panegiricul, în care numai despre poet nu se vorbește!?” se întreba Eminescu, vizând discursul lui N. Ionescu, care „în o viață atât de bogată și atât de zbuciumată, (…) nu a găsit decât un hârb democratic” și corecta, pentru posteritate și în memoria lui D. Petrino: „A publicat două poeme din care una, «La gura sobei», e bună, cealaltă, «Legenda nurului», e slabă. Cea din urmă poezie a sa a fost publicată în «România liberă» și cuprinde o persiflare a unei poezii a lui Vasile Alecsandri, încât se vede că înrâurirea noilor săi amici îl dusese din rău în mai rău. (…) Talent a avut, poet era!”
-Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
