Pe moșia Dumbrăveni. Pe moșia boierului Costache Balș – „nadvornoisovetnic și cavaleriu”, cum îi plăcea boierului să se numească -, s-au intersectat, în mod firesc, mai multe destine.
Gheorghe Eminovici ajunge la Dumbrăveni în 1831, adus fiind de baronul Ioan Cîrste. Baronul, proprietar al unei părți din moșia Călinești, văzându-l pe Gheorghe Eminovici „mai isteț și mai răsărit între ceilalți copii, l-a luat la curtea sa de la Costîna, unde a învățat carte și, dintre limbile străine, germana”. La moartea vistiernicului Alecu Balș, în 1831, baronul Cîrste, care arendase anterior de la acesta moșiile Sarafinești și Brehuiești, devine posesor și al moșiei Dumbrăveni și, „având (…) nevoie de ținerea unei cancelarii, (…) aduce din Bucovina pe Gheorghe Eminovici, în care avea încredere” (Gh. Ungureanu, „Eminescu în documente de familie”, București, Minerva, 1972, p. VI). După moartea baronului, Eminovici rămâne pe moșia Dumbrăveni, ajungând om de încredere al lui Balș și vechil. Vechilul Gheorghe Eminovici îi raporta situația de pe moșia Dumbrăveni lui Constantin Hurmuzachi, administrator general al moșiilor lui Balș.
De la sora lui Constantin Hurmuzachi, Eufrosinia Petrino, cumpără, în 1847, Gheorghe Eminovici moșia Ipotești.
În 1832, Constantin Hurmuzachi, unul dintre fiii lui Doxachi Hurmuzachi, mergea la Viena pentru studii în drept. Aici l-a cunoscut Costache Balș, care l-a apreciat, între ei legându-se „o durabilă prietenie și o admirație din partea lui Balș” (Gh. Ungureanu, p. 97). În 1835, probabil, Constantin Hurmuzachi intră în slujba lui Balș, întâi ca vechil la moșia Galbena din Basarabia, iar mai târziu ca administrator general.
După moartea lui Costache Balș, din aprilie 1848, Constantin Hurmuzachi devine însărcinat cu plenipotență asupra averii lui Balș. „Pentru economii, precizează Gh. Ungureanu, el (Costache Balș – n.n.) eliberează din funcții pe unii din slujbași. Reține însă pe Gheorghe Eminovici pentru administrarea moșiei încă un an” (Gh. Ungureanu, p. 164).
În acea perioadă începe un conflict între Constantin Hurmuzachi și Gheorghe Eminovici, care se va prelungi și se va manifesta uneori explicit, alteori, ascuns, prin diverse presiuni, făcute de Hurmuzachi asupra lui Eminovici. Să fi fost, la mijloc, un conflict de ordin pecuniar sau motivul era și unul subiectiv – „o glumă”, care ar fi ajuns la urechile lui Constantin Hurmuzachi?
„Gluma”. Într-o scrisoare către Corneliu Botez, Matei Eminescu relatează istoria Ipoteștilor, pe care – e de presupus – trebuia să o fi auzit, povestită cu haz, de la tatăl său, căminarul Gheorghe Eminovici:
„Tata Hurmuzăcheștilor a murit prematur, cum îl chema din botez nu știu și femeia lui, Hurmuzăchioaia bătrâna, o femeie foarte vrednică și virtuoasă, a luat în mână ad-ția moșiei, și pe unul din feciori, care nu știu, poate chiar Constantin și câți frați au fost, iar știu că Eudoxiu (îi zicea Doxachi) era cel mai mic, pe unul l-a dat la călugărie, și nu știu la mânăstirea Neamțului sau la Vorona, în tot cazul la una din două.
Acesta a fugit din mănăstire și a nemerit la Murguleț ca pretendent al fetei lui. – Murguleț, cum a văzut că e fecior de boier i-a dat fata și moșia și bani, iar el după ce a prins aripă a chemat pe mama lui în judecată, pentru partea lui părintească, căci se vede că ca călugăr nu-i dădusă și lui parte. La judecarea procesului a fost nu știu prin ce împrejurări și tata și iar nu știu instanța dar știu că la Iași cu desbaterile căruia spunea tata că s-a provocat un râs și-n auditor și între magistrați, de râdeau cu lacrimi, pentru următorul incident.
Intimatul (fostul călugăr) aducea ca argument că fratele său, căruia mamă-sa îi dăduse partea lui de avere și pe el îl exilase la mânăstire, nu era făcut cu Hurmuzachi bătrânu, ci cu un țigan fecior în casă, lucru pe care-l știau magistrații că e calomnie. La aceasta Hurmuzăchioaia în replică, ea personal, a răspuns în bătaie de joc: – Da, Domnilor judecători, este adevărat că la tinerețe am păcătuit cu un țigan, însă pe Dumnealui (pe intimat) l-am făcut cu țiganul și nu pe acel ce i-am dat averea, și de aceea l-am dat la mănăstire, gândindu-me la Dzeu că n-are drept la averea bărbată-meu.
Atunci s-a provocat un râs general în sală.
Cu tot râsul însă, Hurmuzaki a câștigat; și de la acesta a luat tata Ipoteștii și a avut și conflict cu Constantin (dacă nu cumva chiar el o fi fost), căci în urma acestui conflict a vândut casele din Botoșani, – de a plătit un rest. Poate că din acest conflict să fi ieșit tata de la Dumbrăveni, căci Constantin Hurmuzachi a continuat serviciul de inspector și după moartea lui Balș” (reprodus după: A.Z.N. Pop, “Contribuții documentare la biografia lui MihaiEminescu”, București, Editura Academiei, 1962, p. 280-281).
Ce este adevărat în relatarea lui Matei Eminescu? În „Arhiva genealogică”, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1912, Sever de Zotta prezintă „Spița neamului Hurmuzachi”, din care reținem următoarele:
Medelnicerului Constantin Hurmuzachi (tatăl lui Doxachi Hurmuzachi) avea trei fii. „Fiul lui cel mai mare se chiema Constantin (n.c. 1772); ceilalți copii erau: Eudoxiu, numit Doxaki (n. 1782 în Horodiștea), Alexandru, numit Aleco, și Nastasia.
În anul 1804 Noemvrie 29, are loc împărțeala averei părințești între copiii și văduva lui Constantin Med., făcută de Veniamin Kostaki Mitropolitul Moldovei asistat de Constantin Vel Logofăt și Dumitraș Sturza Vel Vornic.
După împărțeala aceasta au căzut în partea Serdarului Constantin: 1/3 Cernauca și Țigani; în partea Medelniceresei Ruxanda: moșiile Cîrjoaia și Zberenii, alăturea cu Horodiștea, care moșie «așezarea părintească ce după obiceiul pământului s-au dat în parte lui Alecu cel mai mic din fii parte bărbătească. Rămânea deci 2/3 Cernauca pentru Doxaki, intrat în călugărie supt numele Dosoftheimonah și Nastasia.
În anul următor însă, Ianuarie 12, nearătându-se Medelnicereasa mulțămită cu împărțeala aceasta, ea fu schimbată după voia ei, primind Constantin moșiile Cîrjoaia și Zberenii «și ea împreună cu ceilalți trei copii nevrâstnici să rămâe cu giumătate de sat Horodiște așăzarea părințască și cu întreagă moșia Cernauca». (…)
Doxaki Hurmuzaki, nesimțind în sine vocațiunea pentru viața călugărească, o părăsi, credem în 1805, așezându-se pe moșia Cernauca în Bucovina și căsătorindu-se c. 1810 cu Ileana fiica Stolnicului Iordaki Murguleț, din renumitul neam stăpânitor al Mihalcei lângă Cernăuți, strănepotul Logofătului Neculai Murguleț și al soției acestuia Ileana, nepoata de fiică lui Gavril Hatman, fratele lui Vasile Lupul Vodă” (Sever Zotta, „Spița neamului Hurmuzachi”, în: „Arhivagenealogică”, nr. 9-10, septembrie-octombrie 1912, p. 157-158).
Moșia Ipotești. Ileana primește, la căsătoria cu Doxaki Hurmuzaki, ca dotă de zestre, partea din Ipotești, pe care, la rândul ei, o va da dotă de zestre fiicei sale, Eufrosinia, la căsătoria cu Petru Petrino, mare proprietar de moșii, fiul lui Hristodulo și al Anastasiei Petrino.
Nici pe Hurmuzăchești – așa cum povestea Gheorghe Eminovici –, dar nici pe Petrino, nu-i prea cunoșteau oamenii din Ipotești. Afacerile, proprietarul și negustorul Petru Petrino le făcea în Basarabia și Bucovina. Cu 5 noiembrie 1846 este datată o cerere, prin care dvoreanul Petru Petrino solicita „mareşalului nobilimii din Basarabia (…) a i se elibera un certificat pentru a putea intra în tagma negustorilor de ghildă din Odesa”. În Certificat se menționa că „acesta are 29 de ani, soţia Efrosinia – 25, fiicele: Aglaia – 6, Elena – 4, Pulheria – 3 şi feciorul Dumitru – 2” („Studii de arhondologie şi genealogie”, Chişinău, Tipogr. „Bon Ofices”, Vol. 1, 2014, p. 69).
Unul dintre cei șapte copii ai Eufrosiniei și Petru Petrino, Dumitru, se născuse pe moșia Rujnița, cumpărată de bunicul său, Hristodulo Petrino, de la Nicolai Cazimir. Petru Petrino va vinde și această moșie, în 1867, lui Ioan Biberi, mutându-se la Cernauca (T. Balan, „Documente bucovinene”, Vol. VI (1760-1833), București, Editura Casei Școalelor și a Culturii Poporului, 1942, p. 166). În felul acesta, numele lui Dimitrie Petrino, viitorul poet, supranumit „bardul Bucovinei” se va lega de această parte a țării.
Pe moșia Ipotești, vândută în 1847 lui Gheorghe Eminovici, se va muta, în 1853, căminarul cu soția sa Ralu și cei 7 copii: Șerban – 12 ani, Nicu – 10, Iorgu – 9, Ilie – 7 , Maria – 5, Mihai – 3, Aglae – 1 an. Pentru Ipotești, soarta sau providența – cum vrem să-i spunem – rezervase numele de „poet național”.
Drumurile lui Dimitrie Petrino și al lui Mihai Eminescu se vor intersecta și ele de mai multe ori
-Ala Sainenco,
Memorialul Ipotești – Centrul Național de Studii „Mihai Eminescu”
