Întreaga viaţă a sfântului Nicolae Planas a fost una caracterizată de jertfă. El a trăit în mijlocul oamenilor, fiind o pildă vie de viețuire creștină. A fost numit preot în Biserica Prorocului Elisei. Moartea soției sale, care a survenit între timp, a făcut ca el să îmbrățișeze viața monahală, fapt ce a reprezentat o continuare a vieții sale de nevoință pentru Hristos.
Slujește pentru o perioadă în parohia închinată Sfântului Pantelimon, din care este alungat prin uneltirile făcute de preotul pe care îl invitase să slujească împreună cu el, și de epitropii bisericii. După această întâmplare, părintele Nicolae va sluji la Biserica Sfântul Ioan vreme de 50 de ani.
Oriunde cunoștea familii nevoiașe, se ducea, fără ca să-l vadă cineva, și le ajuta cu tot ceea ce aveau nevoie. A căsătorit multe fete sărace, a sprijinit studenți, plătind cursurile și cărțile celor nevoiași, toate făcute în desăvârșită discreție. Sfântul Nicolae Planas a adormit în Domnul la 2 martie 1932.
Sfântul Nicolae Planas este cunoscut ca ocrotitor al celor căsătoriți, deoarece multe sunt familiile care, în urma rugăciunilor către sfânt, au dobândit liniștea.
Sfântul Teodot
S-a născut în Galatia (Asia Mică) și a fost episcop al cetății Cirene din Cipru. În timp ce împăratul Liciniu (311-324) îi persecuta pe creștini pentru că nu aduceau jertfe zeilor, Teodot le cerea păgânilor să se închine lui Hristos. Când Sabin, conducătorul insulei Cipru, l-a sfătuit pe Teodot să se lepede de Hristos, acesta l-a refuzat. Este întemnițat și supus la diverse chinuri. Mulți din cei ce au văzut cu câtă răbdare îndura chinurile, au primit credința în Hristos. Sfântul Teodot a fost eliberat în vremea Sfântului Constantin cel Mare și a trecut la cele veșnice în anul 326.
Cei înțelepți trebuie să-și amintească necontenit că răbdând mici și scurte necazuri în viață, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere și de fericire veșnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile și vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea să nu scadă cu sufletul și să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarăși să lupte și să se străduiască să fie încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare. Căci ostenelile trupului sunt arme ale virtuților și se fac mântuitoare sufletului.(Sf. Antonie cel Mare)
Într-adevăr, la început, înainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, înainte de a fi venit acesta, toată podoaba dreptății (sfințeniei) era cea de pe dinafară; așa a fost Legea Veche. Dar când a apărut Cuvântul mântuitor al lui Hristos şi de când a trimis pe Duhul Sfânt în inimile oamenilor, cuvântul cel nescris cu cerneală, toate se descoperă în interior: închinarea interioară din conștiința curată.
Dacă cineva n-a primit de la Dumnezeu harul şi dacă n-a nădăjduit şi nici n-a primit darul Sfântului Duh, acela a zădărnicit planul lui Dumnezeu şi a tăgăduit lucrarea întregii (Sfintei) Scripturi, acela este prada închipuirilor, n-a ajuns în comuniune cu sufletele drepților şi a celor ce s-au desăvârșit. Acesta nu se închină Tatălui în duh şi adevăr. (Sfântul Macarie Egipteanul)
Preot Olivian SANDU
