Daniel, venit la Botoşani chiar de la începutul invaziei ruse în Ucraina, spune că războiul i-a luat totul, dar va face totul pentru a-şi reconstrui ţara.
Reporter: – Daniel, acum ești pentru prima dată în România?
Daniel: – Prima dată am ajuns în România în 2014, aveam doar 13 ani. atunci familia căuta o modalitate a de emigra aici în România, sau în Polonia, din cauza problemelor care erau încă de atunci în regiune. Eu locuiam cu familia în apropiere de Dnipro. Știam puţine lucruri despre România, dar a devenit încă de atunci ca un plan B, în caz că lucrurile continuau să se înrăutățească, să venim aici cu toții.
– Cum a început tot acest coşmar pentru tine?
– Am ajuns aici în România chiar după 24 februarie, când Putin a ordonat primele atacuri. Planul iniţial era să rămân acasă şi să ajut. Sunt asistent medical şi voiam să mă înrolez ca şi cadru sanitar în armată. Dar aveam o problemă la ochi şi nu am fost primit iniţial. Ulterior, am decis să vin aici. În primele trei-cinci luni mă simţeam ca peştele pe uscat. Veştile erau tot mai proaste de acasă, iar aici eram într-un sistem social complet nou, o societate mult diferită faţă de a noastră, mai ales că era şi bariera limbii. Apoi, încetul cu încetul am început să mă simt tot mai bine aici, printre oamenii din Botoşani. Mă simţeam acceptat de cei din jur şi tot timpul primeam ajutor dacă aveam nevoie. Un alt aspect bun pentru mine este faptul că Botoşani este chiar la graniţa cu Ucraina, la fel ca Suceava. Asta mă ajută să mă simt mai aproape de casă şi îmi dă o oarecare stare de linişte. Plus că sunt în judeţ mulţi ucraineni la origine, dar care sunt stabiliţi aici de generaţii întregi, iar asta ne ajută foarte mult. Cu siguranţă aici ne simţim mult mai bine decât în oraşe din sud, chiar şi Bucureşti. Aici sunt şi moldoveni şi ucraineni, câţiva sârbi, chiar bulgari, este ca un mic cocktail etnic şi aici oamenii te înţeleg mult mai uşor cine eşti şi de ce eşti aici.
În urmă cu câteva săptămâni am fost la Bucureşti la o întâlnire la care au participat şi parlamentari, şi membri ai comunităţii ucrainene, şi mai multe organizaţii din ţară. Şi din discuţiile pe care le-am avut acolo am observat că oamenii care locuiesc mai aproape de graniţa cu Ucraina înţeleg mai uşor problemele noastre şi nevoile pe care le avem decât cei care locuiesc mai spre sudul ţării. Aici la Botoşani sunt şi mulţi oameni care vorbesc rusă sau ucraineană, iar asta din nou ne ajută foarte mult. Deşi sunt limbi diferite, totuşi ne putem înţelege mai uşor. Asta nu este ceva ce vezi prea des în sudul ţării. La Botoşani nu suntem văzuţi ca emigranţi. Aici suntem mai degrabă ca basarabenii, care sunt asimilaţi foarte uşor, studiază în licee, universităţi. Doar că noi nu avem paşaport românesc ca ei, avem un alt statut.
– Ce ai simţit atunci, pe 24 februarie? Ai crezut că va izbucni războiul?
– Am simţit asta dinainte. Cumva mă aşteptam. Am mulţi prieteni, nu, greşesc, am avut mulţi prieteni în Rusia, care trăiau în apropiere de graniţa cu Ucraina. Aproape pe tot parcursul lunii februarie îmi trimiteau mesaje, fotografii şi tot felul de articole şi îmi spuneau „ceva se va întâmpla, ceva este pe cale să se întâmple, simţim asta”. Apoi au apărut acele fotografii din satelit cu 150.000 de soldaţi ruşi cantonaţi la graniţe şi simţeam că ceva se va întâmpla. În celelalte regiuni mai din interiorul ţării oamenii totuşi credeau, sau sperau, că sunt doar exerciţii, aşa cum spuneau ruşii la televizor. Toate semnele duceau spre ceea ce urma să se întâmple, simţeam că se va întâmpla asta, dar nu voiam să cred totuşi. Şi acum îmi răsună în minte acele discursuri ale ruşilor de la ONU, tot timpul spuneau „nu va fi război, e doar un exerciţiu” şi lumea începea să se gândească că totuşi poate chiar este doar un exerciţiu. Dar apoi a devenit cât se poate de real. Desigur, dacă ne uităm în urmă, acum situaţia este mai bună, cât de cât, faţă de primele luni. Dar tot este cumplit. Nu este ca în Siria, poate mai degrabă ca în Vietnam. Sunt zone, precum Bahmut, Izmir, Kremina unde parcă este iadul pe pământ. Seamănă cu Hiroshima. Desigur, vorbim de alte arme, nu cea nucleară, dar distrugerea este asemănătoare. Este ca în Groznîi, dacă ştiţi ce a fost acolo. Istoria este ciclică, din păcate. Ruşii au avut acele bombe cu fosfor şi distrugerea este una uriaşă. Pentru ei Convenţia de la Geneva nu există. În fiecare zi vedeţi la ştiri despre război, despre distrugeri. Dar pentru noi nu sunt ştiri, este un coşmar continuu. Şi pentru că suntem aici, departe, este şi mai greu, şi pentru că nu suntem în contact direct sau permanent cu ce se întâmplă acolo acasă este şi mai dureros.
– Care este starea de spirit acasă, la un an de la începerea războiului?
– Am prieteni care au fost în armată şi au făcut un stagiu de 3-6 luni pe front. Unii dintre ei s-au întors, alţii nu s-au mai întors. În general avem tot ce avem nevoie pentru soldaţii noştri atunci când se întorc de pe front. Se întorc de pe front, pleacă din nou, iar se întorc. Dar cei care se întorc mai aduc ceva cu ei, în conştiinţa, în psihicul lor. Mulţi dintre ei se întorc cu semne de tulburare de stres posttraumatic. Ceea ce văd pe front, durerea, moartea, distrugerea, îi marchează cumplit. Înţeleg că este război, înţeleg pentru ce se luptă, dar nu înţeleg cum este posibil ca aşa ceva să fie real. Dacă vă uitaţi, pe 24 februarie, anul trecut, când Putin a făcut acele declaraţii, este pur şi simplu o copie a cărţii Mein Kampf („Lupta mea”, scrisă de Hitler, n.r.). Aşa spunea şi Hitler înainte de a invada Polonia, că polonezii îi asupresc pe nemţi, iar Putin că ucrainenii îi asupresc pe ruşi. Era aceeaşi istorie. Acum însă, retorica Rusiei s-a modificat. Nu mai sunt ucrainenii problema, acum NATO este problema. Dar indiferent care ar fi motivul invocat şi „pericolul” invocat de ruşi, realitate este că mor ucraineni. Soldaţi, bătrâni, femei, copii inocenţi.
– Ai spus că ai avut prieteni în Rusia. Mai ai prieteni dincolo de graniţă sau ai tăiat orice legătură cu aceştia?
– Am întrerupt orice legătură cu prietenii mei din Rusia, dar nu pentru că i-aş urî, ci pentru că este mai bine pentru ei. Acum la ei nu mai poate fi numit comunism ceea ce se întâmplă, este o dictatură, este o teroare roşie. Şi poate că dacă ar fi descoperiţi că vorbesc cu un ucrainean ar avea probleme. Unii prieteni din Rusia au plecat în Letonia la începutul războiului, alţii în schimb au rămas acasă pentru că au familii numeroase. De exemplu, am un prieten din Republica Tatarstan. Este tânăr, are vreo 20 de ani, şi a fost înrolat în armată, după o mobilizare generală. Înainte de asta el tot timpul mergea la psiholog şi spunea că nu vrea să meargă la război, pentru că nu vrea să omoare şi nici să moară. Cu toate acestea a fost luat în armată. Nu este parte din trupele care merg în Ucraina, este din Armata locală. Şi când le-a spus că el nu vrea să meargă la război pentru că nu vrea să lupte împotriva ucrainenilor l-au ţinut în postul de pază timp de şapte zile continuu. Acolo a trebuit să stea nemişcat, fără să meargă la toaletă fără nimic, vă imaginaţi. Este o mare problemă acum în Rusia pentru că Putin nu mai are respect pentru viaţă.
– Crezi că ruşii l-ar putea opri pe Putin?
– 80% dintre ruşi nu vor să mai continue acest război, dar propaganda este atât de puternică acolo încât ei continuă să facă ce spune el. Ruşii nu au posibilitatea de a-l opri pe Putin, pentru că nici nu ştiu unde este el. De exemplu, m-am uitat la toate declaraţiile lui, la toate ieşirile în public, l-am urmărit ani de zile şi pot să spun că cel de acum nu este Putin. Cel puţin nu Putin pe care îl ştiu eu. Este un fals, un robot, un program pe calculator, nu ştiu ce este, dar nu este Putin. Eu ştiu un Putin care vorbea şi puţină ucraineană, călătorea în regiunile Ucrainei, vorbea fluent limba germană, iar acum nu vorbea deloc, nu ştiu cum de a uitat-o brusc. Îmi aduci aminte de Lenin la finalul Imperiului Rus. Înainte de a muri a început să aibă probleme psihice şi a pornit războiul ruso-polon. A pierdut acel război şi a murit. Stalin a pornit războiul cu Finlanda. A pierdut şi a murit. Putin a început războiul în Ucraina. Şi poate va muri. Sau poate nu. Cert este că noi vom rămâne aici pe teritoriul ţării noastre. Vom câştiga, pentru că altă soluţie nu avem, şi cred că se va întâmpla până la vară. Armata rusă este cu moralul la pământ şi complet depăşită în multe locuri. Sunt locuri în care au cerut să îşi poată lua morţii de pe front şi să se poată întoarce acasă.
– Cât crezi că va mai dura războiul?
– Războiul activ cred că va mai dura două-trei luni, până în vară, aşa cred eu, aşa simt. Războiul pasiv cred că va dura pentru totdeauna. Sau cel puţin până ce toţi cei de acum, aflaţi la conducere în Rusia, care provin din fosta URSS, vor dispărea. Toţi cei care lucrează cu Putin. Aţi văzut Medvedev, ce declaraţie a făcut pe Twitter acum câteva zile. Când el şi toţi cei ca el vor dispărea, atunci putem spune că se va opri, până atunci războiul acesta nu are cum să se oprească. Tinerii din Rusia înţeleg ce se întâmplă şi vor să se oprească acest război, dar toţi cei care sunt acum la conducere nu respectă vocea poporului. În Ucraina ai posibilitatea să spui că nu îl placi sau nu-l respecţi pe Zelenski, dar în Rusia dacă spui că nu îl placi pe Putin este posibil ca în cinci sau 10 minute să mori subit.
– Ce te face să simţi asta?
– O statistică a Armatei ucrainene arată că 150.000 de soldaţi ruşi ar fi murit pe front de la începutul războiului. Să spunem că ar face acea mobilizare de care se spune. La un deces sunt în general patru soldaţi răniţi. Deci vorbim de peste 750.000 de soldaţi ruşi răniţi în total. Asta ar fi toată armata lor. Trebuie să se gândească la asta. Nu ştiu ce vor face în viitor sau ce vor să facă. Au avut rachete, le-au folosit, inclusiv cele hipersonice. Cu o singură rachetă au pus la pământ clădiri întregi. Dar acum nu mai au nici rachete. Mai au rachete vechi, care nu au acurateţe. Au o marjă de eroare de 300 de metri, poate şi mai bine. Gândiţi-vă că dacă vor să folosească o astfel de rachetă şi să atace să spunem o centrală electrică, poate nimeresc o grădiniţă. Trec luni după luni şi trăim într-o poveste horror. Cei care ne atacă nu înţeleg că mor oameni în urma acestor acţiuni. Mor ucraineni, mor ruşi. Pentru că ucrainenii nu sunt ca o fetiţă mică, căreia îi iei jucăria şi începe să plângă. Când ei ne-au bombardat pe noi, şi noi am atacat puncte strategice de la ei, din Rusia. Şi atunci au spus „Doamne, dar cum este posibil aşa ceva? Ucrainenii sunt terorişti, nu respectă Convenţia de la Geneva”. Serios, tot noi suntem teroriştii?
– Ai menţionat adineauri despre Zelenski. Ce părere ai despre el?
– Îl iubesc! Când eram adolescent, ţin minte că era în campanie electorală şi mergea foarte des peste tot în ţară. Am şi stat de vorbă cu el şi ştiu că este un om foarte de treabă. Dacă în 2020 era mai mult ca un tânăr, acum este un bărbat în adevăratul sens al cuvântului. Este ca un Churchil al Ucrainei.
– Ce ai face dacă acum ai fi faţă în faţă cu Putin?
– Putin? Poate l-aş omorî? (râde) Nu, cred că dacă l-aş vedea aici pe teritoriul României poate l-aş trimite la Haga, la tribunalul de la Haga. Dacă ar fi în Ucraina, cred că ar trebui să stea într-o celulă în faţa oamenilor din Kiev. Să îi facă toţi ce vor. Nu este democratic, dar asta simt acum, asta ar merita. Ăsta este sentimentul, că trebuie să moară. Când Rusia va pierde, poate va plăti la fel ca Hitler. Dacă cel de acum chiar este Putin. Dar eu personal nu cred că i-aş spune nimic, nu i-aş adresa niciun cuvânt.
– Cine crezi că ar putea conduce Rusia în locul lui Putin?
– Trebuie să înţelegeţi un lucru, ei îi omoară pe toţi cei care stau în calea lui sau care au posibilitatea de a fi viitori preşedinţi. Ar fi Navalnîi, dar nu este chiar potrivit, pentru că este imperialist. Boris Nemţov, cel care a îndrăznit să îl înfrunte pe Putin, a murit. Ar fi Irina Hakamada, care este un bun politician. Dacă ea ar fi preşedinte, aş respecta-o. Ea ştie ce are nevoie poporul rus.
– Cum te-a schimbat războiul în acest an?
– M-a schimbat complet. Într-o zi, într-o oră, am pierdut totul. Aveam o viaţă frumoasă, liniştită, în ţara mea. Făceam ceva ce îmi plăcea, lucram în sistemul sanitar, aveam familie, prietenii alături de mine. Eram fericit, într-un cuvânt. Apoi a trebuit să înţeleg că într-o zi, într-o oră s-a terminat totul. Acum nu am studiile echivalate, să pot lucra aici, este bariera lingvistică, iar când mă voi întoarce în Ucraina totul va fi distrus, va trebui să reconstruim totul. Gândiţi-vă că Polonia s-a repus pe picioare în 20 de ani de la Războiul Mondial. Când se termină războiul, trebuie să ne apucăm de muncă.
– Cât timp crezi că vă va lua să reconstruiţi Ucraina?
– Asta nu aş putea să spun, chiar nu ştiu. Ce ştiu este că în ziua în care preşedintele meu, Zelenski, va spune că războiul s-a terminat, îmi fac bagajul şi plec în Ucraina. Şi nici măcar nu mă duc acasă, îmi iau prietenii, pe apropiaţi şi plecăm acolo unde va fi nevoie de noi. Şi asta este mentalitatea aproape a tuturor ucrainenilor plecaţi. Cu toţii aşteaptă un semn să se întoarcă şi să pună umărul la reconstrucţia Ucrainei. Să reconstruieşti totul de la zero nu îţi ia o săptămână, o lună sau un an. Poate să dureze ani de zile. Şi avem nevoie de cât mai mulţi oameni pentru asta. Ştiu foarte mulţi români, francezi, germani care sunt gata să meargă să ajute şi ei. Aşa că poate 5, 6 sau 10 ani Europa să nu se bazeze pe ucraineni, pentru că vor fi acasă la ei să îşi reconstruiască ţara.
