Mulți dintre cei din aceeași generație cu mine, poate la fel de mulți din generațiile mai mari sau mai mici, ne umpleam timpul, când voiam să-i simțim mai repede trecerea, de regulă în timpul călătoriilor cu trenul ori autocarul, sau la plajă, dezlegând careuri de cuvinte încrucișate sau alte jocuri enigmistice, de atenție și cultură generală. Printre ele „rebusul”, pe care dexonline îl definește astfel: „gen enigmistic în care, prin citirea directă a imaginilor din prezentare se obține, cu ajutorul ligamentării cuvintelor rezultate, un fragment logic, o propoziție sau o frază”. Toate dicționarele consultate dau ca sursă a cuvântului francezul rébus sau germanul rebus. Termenul este, însă, mult mai vechi, originea sa fiind latină. În latina antică, rebus însemna, în egală măsură, „lucrurilor”, „pentru lucruri”, „cu lucruri” fiind, la rândul său, una dintre formele gramaticale ale substantivului res, însemnând „lucru”, în acest înțeles fiind folosit în compunerea substantivului „republică”, prin unirea lui „res” cu „publica”, adică „lucru public”. Pentru a ajunge, însă, la înțelesul actual al termenului trebuie să înaintăm de la antichitate către evul mediu francez și să trecem de la cuvântul latin la istoria teatrului medieval. În vechiul ținut francez al Picardiei, situat în nordul Franței, se obișnuia ca în timpul carnavalului anual să aibă loc spectacole populare satirice în care publicului i se adresau niște ghicitori în forma unor succesiuni de imagini. Inspirate din realitate, aceste comedioare grafice satirizau oameni sau fapte ale lor din actualitatea de zi cu zi. Titlul lor era latinesc, ele numindu-se „de rebus quae geruntur”, adică „despre lucruri care se întâmplă”. Titlul era destul de lung și pretențios, mai ales pentru majoritatea populației, care nu știa latină, așa încât, la un moment dat, acestor comedii li s-a spus pur și simplu rebus. Rebusurile sunt mult mai vechi, însă, decât aceste comedioare medievale franceze. Ele își au originea în vremurile de început ale istoriei, în scrierea pictografică mesopotamiană, continuată de cuneiformele sumeriene și hieroglifele egiptene. Se poate merge chiar la un trecut și mai îndepărtat, gândindu-ne la manifestările artei rupestre paleolitice, la acele desene sau gravuri înfățișând, de regulă, animale, oameni și scene de vânătoare. Prin ele, se comunicau niște mesaje și superstiții din viața de zi cu zi a acelor comunități, pe care ei le descifrau, paradoxal, cu o ușurință mult mai mare decât cea a oamenilor contemporani. „Non verbis, sed rebus”, „Nu prin cuvinte, ci prin lucruri”, o expresie latină apărută zeci de mii de ani mai târziu, dar sintetizând perfect realitățile cele mai vechi. În evul mediu, rebusurile au fost folosite pe scară largă ca formă de expresie heraldică, un indiciu pentru numele purtătorului. Un bărbat de origine nobilă putea avea un rebus ca indiciu de identificare personală separat de blazonul familiei. Scutul Sf. Ignațiu de Loyola (1491-1556), fondator al Ordinului Iezuiților, prezintă o pereche de lupi (în spaniolă „lobo”) cenușii înflăcărați, de fiecare parte a unei oale de gătit (în spaniolă „olla”). Prin ligamentarea celor două cuvinte, „lobo” și „olla” se ajunge la numele de familie, „Loyola”. Către timpurile moderne, denumirea de „rebus” devine tot mai cuprinzătoare, extinzându-se către producțiile literare satirice, jocuri de societate, până la forma actuală a rebusurilor, în care se folosește poziționarea cuvintelor sau părților/prescurtărilor de cuvinte, unele în raport cu altele, pentru a transmite un sens ascuns, folosindu-se pentru aceasta și cifre. Acest tip de rebus, format doar din litere, se numește gramogramă, sau gramagramă sau cuvânt literal. Printre cele mai cunoscute, în engleză, sunt „CU”, pentru „see you – ne vedem”, sau la australieni R U OK, pentru „Are You OK – Ești în regulă”?
Rebus trimis lui Voltaire de către prietenul și ocrotitorul său, regele Prusiei Frederic cel Mare, din reședința sa de la Sans Souci. „Deux mains sous la lettre P, suivi du nombre 100 sous une scie, le tout suivi d’un point d’interrogation”. (Două mâini sub litera P, urmate de numărul 100, sub un fierăstrău, totul urmat de semnul întrebării). În franceză, se citește „Demain souper à Sanssouci?”, adică „Mâine cinăm la Sans Souci?”
Ga!
Răspunsul lui Voltaire la rebusul regelui. Litera „G mare”, care în franceză se citește „je grand, adică „j’ai grand”, urmat de litera „a mic”, în franceză „a petit”. „Traducerea rebusului”? J’ai grand appétit”, adică „Mi-e foame/poftă mare, sunt înfometat!”
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
