Conform dexonline.net, verbul „a boscorodi” are ca principale înțelesuri „a bombăni, a bodogăni”, dar și „a vorbi (singur) spunând vorbe neînțelese, a bolborosi, a descânta, a bălmăji”. Ca și cuvânt de proveniență, filologii propun fie maghiarul „boszorkányos = a face farmece”, fie ucraineanul „božkorodity”, sau ruteanul „bozkoróditi”. Cuvântul, cu formele sale „boscorodeală, boscorodesc” este încă folosit curent, mai ales în părțile Moldovei și ale Maramureșului, dar foarte puțini dintre cei care îl utilizează, mai ales în modul familiar, știu că termenul are legătură cu organizarea Bisericii ortodoxe în spațiul nord-dunărean, mai ales în Moldova și cu disputa dintre modelul apusean, catolic, latin versus modelul răsăritean, ortodox, slavon, apoi grecesc. Dimitrie Cantemir, în a sa „Descriptio Moldaviae”, în Partea a III-a, Capitolul al V-lea, „Despre literele moldovenilor”, scria: „Înainte de soborul bisericesc de la Florența, moldovenii foloseau litere latinești, după pilda tuturor celorlalte neamuri al căror grai se trage din cel roman. Dar când mitropolitul moldovean a trecut, la acest sinod – cum am arătat mai sus – de partea papistașilor (catolicilor, n.ns.), atunci urmașul său, cu numele Theoctist – diacon al lui Marcu din Efes, bulgar de neam, ca să stârpească aluatul papistașilor din biserica moldovenească și să taie celor tineri prilejul de a citi vicleșugurile papistașilor – l-a sfătuit pe Alexandru cel Bun să izgonească din țară nu numai pe oamenii de altă lege, ci și literele latinești și să pună în locul lor pe cele slavonești”. Soborul bisericesc de la Florența, la care se referă domnul cărturar, este Conciliul de la Florența (1439), o continuare a conciliilor de la Basel și Ferrara, la Florența realizându-se, pentru scurt timp, reunificarea Bisericii Răsăritului cu cea Catolică. Au fost prezenți, printre alții, împăratul bizantin Ioan al VIII-lea Paleologul, Marcu – mitropolitul Efesului -, la care face referire Cantemir, un dușman neîmpăcat al catolicismului, precum și mitropolitul Damian, al Moldovei, care a semnat deciziile adoptate la conciliu, devenind astfel primul ierarh din Țările Române care a acceptat unirea cu Biserica Romei. Acest fapt a stârnit mari controverse în Moldova, iar după Ioachim, urmașul pe scaunul mitropolitan al Moldovei al lui Damian, noul mitropolit, Theoctist I, bulgar de origine și discipol al lui Marcu al Efesului, de asemenea bulgar, schimbă direcția și face tot posibilul pentru apărarea credinței ortodoxe. Theoctist I, care a păstorit ca mitropolit al Moldovei între 1453-1477, este cel care l-a binecuvîntat și l-a uns ca domn, pe Cîmpia de la Direptate, pe Ștefan cel Mare și tot el a contribuit la ridicarea sfîntului lăcaș de la Putna, unde a și fost înmormântat. Cantemir îl confundă pe Alexandru cel Bun cu Alexandru al II-lea, cunoscut și ca Alexăndrel, domn al Moldovei în trei rânduri, 1448-1449, 1452-1454 și 1455, nepot al lui Alexandru cel Bun și cel care îl va susține pe mitropolitul Theoctist în politica sa anticatolică din Moldova. Limba latină este înlocuită de peste tot cu slavona, fiind văzută ca purtătoare a mesajelor catolice. Cantemir menționează la un moment dat, în lucrarea citată, că preoților care nu foloseau slavona în liturghie li se tăia limba. Tot el arată că în cărțile de slujbă bisericească, timp de peste 200 de ani, s-a folosit doar slavona. Fiii de boieri „nu învățau altă limbă decât cea slavonească […] ei trebuiau să învețe pe de rost cartea de rugăciuni a bisericii Răsăritului, Ohtoihul și Paslmii lui David”. Preoților și ierarhilor bisericești le-a fost, fără îndoială, foarte greu să se adapteze la noile reguli și să folosească o limbă pe care nu o cunoșteau și nu o înțelegeau. Cum alternativa era sângeroasă, riscau să li se taie limba, au încercat să se adapteze cum au știut mai bine. Adică imitând limba slavonă, prin sunete cât de cât asemănătoare, pe care le bolboroseau celor adunați la slujbă, care nu înțelegeau nimic din cele predicate. Slujba era „boscorodită”, cel mai probabil rădăcina cuvântului provenind din formele slave „boz, bog”, însemnând „Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, pronunțau la început numele Lui Dumnezeu, după care mormăiau o slujbă, o „boscorodeală”, o înșiruire de cuvinte cu prefixe și sufixe slavone din care credincioșii nu înțelegeau nimic. La rândul lor credincioșii, majoritatea oameni simpli din Moldova, nu știau nici ei a vorbi și a înțelege limba asta, cu totul nouă pentru mulți dintre ei, care erau moldoveni neaoși. Existau, printre acești preoți, unii care nici nu știau să citească, sau care știau în slavonă doar „Ocinașele”, adică „Tatăl Nostru”, mai rar Crezul, tot restul slujbei fiind o boscorodeală, o imitație grosieră a originalului slavon. Așa după cum arăta istoricul ieșean Ștefan S. Gorovei, într-un articol cu titlul „Am pus pecetea orașului”, publicat în 1978, limba latină încă era limba oficială a cancelariei domnești în secolul al XIV-lea, dovadă fiind sigiliile orășenești, cu legenda în limba latină, ale unor orașe precum Baia sau Roman, dar și corespondența orășenilor moldoveni cu cei din țările vecine, de asemenea în latină. Același istoric arată că actele cele mai vechi, interne sau externe, ale Moldovei, dar și ale Țării Românești, au fost scrise în latină. „Tot în latină erau și legendele celor mai vechi peceți boierești […] și primele monede, emise de ambele țări în veacul XIV, au avut legenda tot în latină”. În secolul al XVI-lea încă se foloseau litere latinești în legenda unor peceți orășenești. Ștefan Gorovei a identificat, în arhivele nemțene, un zapis datând din 25 ianuarie 1599, pe care s-a aplicat „pecetea cea mare a târgului”, a cărei legendă era scrisă în „litere latine, de factură gotică: S. CIVIVM. DE NIMCZ. – S[igillum] civium de Nimcz – adică Sigiliul orășenilor din Neamț”. Vor trebui să treacă multe secole până când, în timpul domniei lui Cuza, se va înlocui alfabetul chirilic, impropriu limbii române, cu cel latin.
Prof. Dr. Daniel BOTEZATU
