Cei care se aflau în plină activitate în anii 90 nu vor uita vreodată buimăceala care a cuprins atunci România: kilogramul de cartofi costa sâmbătă dublu față de cât fusese luni. Aceeași marfă, în aceeași piață. Producătorii locali se luau după prețurile din magazinele care aduceau marfa din import. O haină banală putea să coste mai mult decât întreaga leafă pentru luna trecută. Au fost anii în care cei născuți după al Doilea Război Mondial au învățat că întreprinderi uriașe, cu mii de angajați, pot să intre în incapacitate de plată și să dea faliment și că se poate ca veniturile personale să nu le ajungă de la o lună la alta. A fost perioada care a generat primul uriaș val de emigrare.
În anii 2004-2008 am fost martor ocular la nenumărate situații în care contractele pentru care se bătuse palma cu o zi înainte erau anulate cu scandal a doua zi dimineața, pentru că vânzătorul primise o ofertă mai bună. Unii dintre ei – moștenitori ai unor bătrâni deveniți neputincioși – nici nu știau unde este pământul sau piciorul de pădure pentru care măreau prețul peste noapte. Interveneau și intermediarii, care puneau dublu peste pretențiile proprietarilor, fiindcă cererea era mult mai mare decât oferta. În 2008, bula imobiliară încurajată lacom de băncile care inventaseră creditul cu buletinul s-a spart și a generat un al doilea val uriaș de emigrare.
Acum trăim într-un fel de spirală al cărei pas este din ce în ce mai scurt, o perioadă asemănătoare. Prețurile au crescut amețitor peste noapte, unele cu justificarea că înglobează energia care s-a scumpit, altele umflate doar de abilitatea celor care pot și știu să profite de criză. Previzibil, consumul va scădea, fiindcă oamenii vor fi nevoiți să-și acopere în primul rând necesarul imediat, care nu cuprinde nenumăratele cheltuieli inutile pe care tot ei le fac de îndată ce veniturile exced cât de puțin costul traiului de zi cu zi. La fel și piața imobiliară, se vor vinde case mai puține, dar cu prețuri mai mari. Ceea ce la automobile se întâmplă deja.
Or, creșterea noastră economică din ultima decadă s-a bazat în mare parte pe creșterea anuală a consumului. În cu totul alt registru, premierul Nicolae Ciucă bate câmpii cu grație de elefant, lăudând economia românească și performanțele din ultimul an. Propagandă pentru urechile eventualilor investitori? Probabil că da, fiindcă realitatea nu este nici pe departe atât de roz. Deficitul comercial este în continuare enorm, birocraţia sufocă dezvoltarea infrastructurii, sistemul judiciar este gripat de conflicte interne, iar cel fiscal încurcă pe toată lumea cu prevederile lui care se bat cap în cap. Peste toate, am început să ne confruntăm și cu un acut deficit al forței de muncă.
Guvernul României a construit bugetul pe anul în curs estimând o rată a inflației de numai 8%, deși Banca Națională a României anticipează o inflație de 11,2%. Deficitul bugetar prevăzut este de 4,4%, deși toate marile agenții de specialitate estimează că vom avea un deficit de minim 5,5%. Și lista inadvertențelor poate continua. În plus, dacă nu vom îndeplini criteriile negociate cu UE în Planul Național de Redresare și Reziliență, riscăm să pierdem și o parte din banii europeni. Evoluția din ultimele 12 luni arată clar că, deocamdată, nu suntem în grafic.
Cel mai probabil, această a treia mare criză de la revoluție încoace nu va genera un al treilea val uriaș de emigrare, întrucât de data aceasta nici în Occident situația nu este mai bună. Ce ne rămâne de făcut? Amânarea oricăror investiții care nu sunt imperios necesare și economii la sânge, fiindcă nimeni nu poate estima când se va potoli această imensă zaveră care a cuprins omenirea.
