În urmă cu mai mulți ani, unul din tații Omida ai acestui neam, Cozmin Gușă, făcea o afirmație care s-a dovedit a fi în timp destul de aproape de adevăr. Spunea așadar fostul secretar al partidului comuniștilor, adică PDSR cum se numea atunci, că popularitatea în politică respectă cu strictețe principiul vaselor comunicante, în sensul că dacă un pseudo necunoscut se aruncă la gâtul unui politician consacrat, va beneficia ulterior și el de o doză din anvergura și notorietatea celui atacat sau criticat. Cum în cele ce urmează mă voi chiti pe cea mai înaltă funcție în statul român, recte președintele, s-ar putea ca unii să-și închipuie că aș tânji la câteva liniuțe din popularitatea ajunsă aproape plată a chiriașului actual de la Cotroceni, KWI. Nici vorbă de așa ceva, ne aflăm în buza anului în care ne vom alege președintele și pe câmpul de bătălie electoral este o ceață ce nu s-a mai văzut niciodată. Despre trecut, adică despre Klaus al nostru, nu prea am ce să spun, s-a născut și a murit pre limba lui scurtă, rară și ambiguă adică uselist cu luntrea în două funduri cum zice-se că s-ar fi exprimat în urmă cu peste o sută de ani un alt neamț, cu o mulțime de realizări ca dregător de prim rang al românilor, regele Carol I. Toată perioada de tristă amintire în care Klaus ne-a fost cârmuitor (pe dracu, dar așa se spune!) a avut un singur factor comun, și anume această alianță contra firii dintre liberali și pesediști, ai căror înaintași, în anii 50, erau altfel clasificați: victime și călăi! Cum noi românii prindem greu și uităm repede, iată că peste ani, înghițim acest broscoi politic mai ales că ni se servește pe tipsie prezidențială de către chiar marele Klaus, cel care a jucat un teatru cum nici cei mai mari actori nu reușesc: după ce a bătut palma cu PSD-ul cel fără principii și valori morale care i-au opus în 2019 cel mai slab contracandidat posibil (Viorica Dăncilă), a urmat o perioadă scurtă de conflicte și declarații pe blat, pentru ca apoi să-și aducă frățicii în ale perversiunilor politice să guverneze împreună după bunul lor plac o țară buimacă și fără busolă. Probabil, dacă la alegerile de care aminteam contracandidat i-ar fi fost orice Popescu, Ionescu sau, de ce nu, Monacu (ha ha!), Klaus al nostru ar fi fost acum meditator la Sibiu. Așa, a câștigat o luptă total inegală în care i-a avut alături nu numai pe liberali, ci și pe o mulțime de pesediști cu care bătuse de altfel palma în ceea ce privește viitorul lor politic. Cam așa a ajuns Klaus al nostru președinte. Cu un an și ceva înainte de următorul scrutin prezidențial, românii se zbat într-o ceață totală: liberalii se pare că vor intra în luptă cu Ciucă al lor (că al nostru era doar ăla din filmul lui Sergiu Nicolaescu!), iar pesediștii probabil cu eternul lor șomer, Marcel Ciolacu. Ar mai fi și varianta cu Geoană, dar tare cred eu că unii vor să intoxice lumea acum când postul cel atât de râvnit de la NATO începe să devină o mare himeră pentru Iohannis al lor. Este limpede că ambii potențiali candidați de care aminteam (Ciucă și Ciolacu) sunt niște looseri incontestabili dacă în hora prezidențialelor se prinde cineva mai de soi, și când spun asta nu mă gândesc nici la Drulă și nici la Simion, ci la cel mai potrivit candidat pentru Cotroceni care, dacă ar intra în joc, i-ar spulbera și pe pesediști și pe liberali și pe toți ceilalți. Este vorba de Cristian Diaconescu, omul care este capabil prin discurs, carismă, cunoștințe, viziune și echilibru să adune în pușculița sa cele mai multe dintre voturile românilor. Asta dacă nu se apucă băieții din servicii să-i găurească pușculița sau CV-ul, așa cum adeseori o fac cu câte un candidat neagreat de către tătucii din vârful piramidei secrete. Cât despre Klaus al lor, se pare că viitorul lui mult visat ar fi acela de președinte al liberalilor. Parafrazându-l pe Băsescu, pot spune fără riscul de a greși, „Klausică nici nu știi cât de mic începi să fii!” Cât despre partid, n-ar mai fi de spus decât trei litere, R. I. P.! Pentru că, mai ales cu un așa conducător, partidul ce se vrea a fi urmaș al formațiunii Brătienilor nu are altă cale decât drumul spre țintirimul istoriei, unde ar urma să își doarmă somnul de veci alături de un altul, PNȚCD, care după ieșirea Seniorului din scena vieții a sucombat definitiv, deși este unul mic cu urechi mari care se laudă că cei trei-patru oameni ai lui sunt urmașii țărăniștilor. Nu, tovarășilor! Nici Iohannis nu este urmașul Brătienilor și nici Pavelescu al lui Maniu sau Coposu! Amândoi sunt atât de mici ca oameni politici, încât oricât și-ar invoca iluștrii înaintași, principiul vaselor comunicante nu se aplică în cazul lor!