A devenit un loc comun afirmația că – potrivit înzestrării sale naturale – România poate să hrănească o populație de cel puțin patru ori mai mare decât cea pe care o adăpostește între granițele sale. Ipoteză neverificată, lansată de politicienii dornici să gâdile orgoliile naționale. La capacitățile actuale de producție și modul de organizare a fluxurilor industriale din domeniu, afirmația este chiar ridicolă. „Am putea”, dar iată că practic nu putem.
Fiindcă, în realitate, cel puțin unul din două kilograme de produse alimentare vândute în România provine din importuri, după cum arată pagina în limba română a Europei Libere. Au trecut 33 ani de la Revoluție și încă este nevoie de acest conglomerat media finanțat de Congresul Statelor Unite ca să aflăm succint și apăsat adevăruri despre care la noi se vorbește prea puțin sau deloc.
Cel mai mare deficit este la carne de porc, pasăre, pește și legume și fructe, unde peste 40% din comerț este asigurat din import. Exportăm ieftin grâu și floarea-soarelui și importăm scump produse realizate din grâu și floarea soarelui. Pe piața legumelor și fructelor deficitul comercial între importuri și exporturi trece de un miliard de euro anual. Idem la zahăr. Adică la aproape tot ce mâncăm.
La carnea de pasăre ponderea importurilor din totalul vânzărilor interne a ajuns la 40%, iar la carnea de porc importul a ajuns la aproape 80% din consumul țării. Desigur, putem să dăm vina pe tot felul de molime, gripa aviară, pesta porcină, dar asta înseamnă că încercăm să scăpăm de responsabilitate, nu că am luat măsuri energice și imediate pentru eradicarea lor. Și chiar fără molime, la turație maximă, procesatorii noștri nu ar acoperi necesarul de consum.
Producțiile recente, cu excepția anului secetos care a trecut, au fost excepționale. Performanța s-a datorat și subvențiilor europene, de peste trei miliarde de euro pentru culturi. Mai departe, niciun guvern nu a reușit să pună pe picioare vreun program autohton de procesare a acestor materii realizate cu subvențiile de miliarde. Am exportat materia primă ca să cumpărăm produse finite. De fapt, am exportat subvențiile primite.
Am intrat în Uniunea Europeană, foarte bine, țările cu tradiție au adus la noi comerțul civilizat, curat, controlat sanitar și organizat impecabil. Mai scump, evident, fiindcă îndeplinirea acestor condiții costă clădiri, parcări uriașe, consum energetic, transport și salarii. Cine ne-a împiedicat să dezvoltăm în paralel propriile rețele, odată ce aveam modelul, așa cum au făcut frații Pavăl în domeniul bricolajului?
Aici avem exemplul concret al prăpastiei dintre vorbe și fapte la cei pe care i-am investit să ne administreze. Au dat în 2016 o lege prin care marii comercianți erau obligați ca fiecare din categoriile sus enumerate să fie achiziționate în proporție de 51% de la producători autohtoni. În 2020, legea a fost suspendată fiindcă nu a putut fi aplicată. S-a dovedit că producătorii români nu sunt organizați și nu pot asigura un flux constant de marfă în aceeași cantitate și calitate pe tot parcursul anului.
Subiectele fierbinți la sfârșitul anului trecut au rămas în actualitate și la începutul celui nou: războiul, criza energetică, criza financiară și, pe cale de consecință, o previzibilă criză a alimentelor, care pot deveni prohibitive prin preț. Unde sunt măsurile care pot proteja populația de malnutriție? Nicăieri. Guvernul se laudă cu investiții masive tot în producția de materie primă nu și în domeniul procesării ei.
Înapoi la CAP? Poate că da, dar nu sub forma sclavagistă de pe timpul comuniștilor, ci în forme asociative libere, care să se apuce curajos de sortarea, conservarea și prelucrarea a ceea ce produc. Așa este în tot Occidentul și funcționează al naibii de bine.
