În 1907, într-o jalbă adresată prefectului de Botoșani de către locuitorii Zlătunoaiei, se arăta că arendașul scumpise peste măsură prețul pământului, spre marea lor nemulțumire. Asemenea țăranilor din Vechiul Regat, și locuitorii celor trei sate din comuna Lunca la 1921, anume Bâznoasa, Lunca și Zlătunoaia au fost împroprietăriți în urma legii agrare din 1921. Au fost împroprietăriți 631 de țărani, care au primit, în total, 2793 ha de pământ (928 ha cei din Bâznoasa, 1525 ha cei din Lunca și 330 ha țăranii din Zlătunoaia). 970 ha de pământ au devenit proprietate comunală. În sfârșit, în urma reformei agrare comuniste din 1945, 475 de locuitori ai comunei Lunca, aflați la plasa Sulița, au primit un total de 502 ha de pământ, la care vor renunța în curând, odată cu declanșarea cooperativizării agriculturii și constituirea Gospodăriilor Agricole de Producție. Numele satului Lunca, satul de reședință al comunei cu același nume, se încadrează în seria toponimelor de origine slavă, dar care au îmbrăcat o formă românească, desemnând fie o „vale păduroasă pe marginea unui râu”, fie o „câmpie umedă, acoperită cu iarbă”. Suntem de acord cu afirmația Pr. Neculai Șalaru, că vechiul nume al satului Lunca este cel de Codrovița, cu variantele sale, presupunere întărită de localizarea geografică a așezării în vechile documente, dar și de prima dintre cele două accepțiuni ale toponimului Lunca, menționate anterior. La 12 martie 1618, înaintea lui Radu Mihnea voievod vine doamna Maria, vara sa și fiica răposatului domn Petru Șchiopul pentru a întări mănăstirii Sf. Sava de la Ierusalim „satul Cudravienți, care este în ținutul Hârlău”. Satul nu este menționat în catagrafiile din 1772-1773 și 1774, nici în Condica liuzilor din 1803, ceea ce ne determină să credem că părți ale sale erau încorporate la Stroești și la Zlătunoaia. În 1901, Lunca era un sat aflat în centrul comunei Zlătunoaia, în plasa Miletin-Târgul, jud. Botoșani, așezat în stânga pârâului Sitna, la poale de deal (seamănă această localizare cu definiția luncii, aceea de „vale păduroasă, pe marginea unui râu, vezi mai sus, n. ns.). Satul avea o suprafață de 147 ha, care le aparțineau sătenilor, în număr de 45 de familii, adică 215 suflete, din care 50 erau contribuabili. Locuitorii aveau 85 vite mari cornute, 12 cai, 400 oi, 30 de porci și 30 de stupi. Se mai menționează că „în vechime satul se mai numea și Codrovița”. Evoluția ulterioară a localității este evidențiată mai sus, la satul Zlătunoaia. Menționăm, în final, ca fiind relevant pentru specificul și tema lucrării, toponimul “Dealul Răzeșilor”, loc situat între satele Lunca și Zlătunoaia.
Prof. Dr. Daniel Botezatu
