Cu prilejul Catagrafiei întocmite de autoritățile rusești de ocupație la 1772-1773 și 1774, Stroeștii sunt menționați la ocolul Jijiei de la ținutul Hârlău. . La rufeturi (breslași), sunt evidențiați 23 de locuitori scutiți de plata birului. Printre aceștia, cei opt scutelnici ai mănăstirii Sf. Sava, preotul și cei 14 țigani, între care se aflau și patru juzi ai lor, un scripcar, un cojocar și un morar. Existau 95 de case, adică de capi de familie, dintre care un popă, popa Andrei, opt scutelnici ai mănăstirii, 14 țigani, restul de 72 de capi de familie fiind poștași. Satul fiind așezat pe drumul pe care circulau oamenii domnești (curieri, ștafetari, olăcari), locuitorii suportau o contribuție numită „poștărit”, fiind obligați să asigure cai odihniți, aprovizionare și găzduire acestor oameni ai domniei. La 1803, satul avea același statut administrativ ca în 1774, 49 de locuitori birnici plătind un cifert de 270 de lei. Erau și 12 scutelnici, ai spătarului Iordachi Luchi. În 1816, Stroeștii mănăstirii Sf. Sava se contopiseră cu satul Bîznoasa („Stroieștii, ce le zic și Bîznoasa”), fiind tot la ocolul Jijiei, ținutul Hârlău. 92 de locuitori birnici plăteau un cifert de 250 lei, erau și șase scutelnici ai moșiei. Se mai aflau acolo 81 de „panțiri isprăvnicești”, mercenari localnici aflați în slujba Isprăvniciei. În 1902, satul Stroești apărea ca parte a comunei Zlătunoaia, în plasa Miletin de la județul Botoșani. Se menționa că în vechime satul s-a mai numit și Panțîri. Avea o suprafață de 471 ha, cu o populație de 166 familii, totalizând 693 de suflete. Satul avea o biserică, la care slujeau un preot și doi cântăreți, existând și două cârciumi. Locuitorii aveau 300 de boi și vaci, 24 de cai, 640 de oi și 70 de porci. Între timp, urmare a reformei rurale a lui Cuza, moșia satului fusese expropriată de la Mănăstirea Sf. Sava de la Ierusalim, pământurile ajungând în proprietatea fostului domn Mihail Sturdza și fiind folosite pentru împroprietărirea țăranilor. La începutul lui 1907, țăranii din Stroești, aflați pe domeniile prințului Dimitrie Sturdza, arendate fraților Fischer, se jeluiau prefectului de Botoșani despre nelegiuirile și abuzurile acestor arendași, amenințând că „până acum am răbdat mult, dar acum nu mai putem răbda că ne-a ajuns cuțitul la os”. După al doilea război mondial, instaurarea regimului comunist și declanșarea procesului de colectivizare a agriculturii a făcut ca atât la Zlătunoaia, cât și la Stroești, să fie înființate GAC-uri, între 1961-1962.
Prof. Dr. Daniel Botezatu
