Au trecut treizeci și trei de ani de când am început să sperăm. Vârsta hristică… Și, după treizeci și trei de ani, cei mai mulți privesc în urmă, regretând vremurile pe care atunci le blestemau. Ne-a fost bine și nu știam… Și, pe alocuri, e cam dificil să nu le dai dreptate nostalgicilor, mai ales celor ce au depășit vârsta pensionării, şi asta din cauza măsurilor economice luate de gașca de parveniți politici aflată la putere, sub o formă sau alta, sub un nume sau altul, încă de la început. Începutul a ceea ce trebuia să aducă schimbare adevărată în societatea românească, numai că, spusa politicianului când vine vorba de realizări, „Atât s-a putut”.
Din tot blocul comunist, noi stăm cel mai rău. Bulgaria, care ne făcea să fim mândri că lanterna roșie nu e la noi, s-a gândit să ne lase în urmă și asta a făcut. Am ratat încă odată accesul în Spațiul Schengen, însă nu-i bai, președintele turist ne-a asigurat că avem o șansă reală la anul. Și, fiindcă veni vorba de turistul de la Cotroceni, acesta a depășit de mult performanța lui Ceaușescu la acest capitol. Totuși, Ceaușescu mergea în vizite de lucru, de pe urma cărora mai venea cu un contract, cu o clauză. Iohannis nu încurcă afacerile cu plăcerea.
Eșalonul secund din PCR a preluat puterea și nu i-a mai dat drumul, predând-o mai departe odraslelor, că așa e frumos și e democrație originală. Trist e că nimeni nu se mai revoltă, ba chiar românul de rând consideră că așa e firesc. Păi dacă în viață nu te ajută părinții, cine să te ajute? Străinii?
Încă suntem conduși de comuniști, deși se supără când le spui asta. Iar cea mai bună dovadă pentru asta e disprețul constant cu care puternicii zilei îi tratează pe cei care chiar au crezut că, prin sacrificiul lor, pot reaprinde flacăra speranței. La treizeci de ani și mai bine dosarul Revoluției (așa i se spune, nu pentru că ar fi fost) încă nu a fost judecat. Asta deși vinovații sunt cunoscuți, dar cică e prea devreme. Da, cât Iliescu trăiește e încă prea devreme. Nici de dosarele Mineriadelor nu se mai vorbește, deși au reprezentat mai mult decât o agresiune comunistă a autorităților asupra propriului popor. Despre Mineriada Jandarmilor nu se mai vorbește. Caz închis, ce dacă s-a lăsat cu morți (ulterior, dar de acolo li s-a tras) și răniți? Așa e în democrația originală.
Nici pe plan local nu stăm mai grozav. Și când spun asta mă gândesc la Mugur Călinescu. Copilul erou (la vârsta la care a ajuns în beciurile Securității era încă un copil) care a crezut într-o lume mai bună și pentru visul său a plătit cu viața. În afară de placa de pe zidul Prefecturii, nimic nu mai amintește de sacrificiul unui copil cu suflet prea mare pentru o lume atât de meschină cum a fost și a rămas România. Părinții lui Mugur au plecat într-o lume mai bună fără să afle adevărul despre moartea copilului lor. Multă vreme nici măcar nu au știut dacă, într-adevăr, e îngropat în mormântul la care aprindeau lumânări. Responsabilii de moartea lui n-au fost deranjați pe motiv de „așa era atunci, ce puteai să faci?” Cum să deranjezi un securist cu pensie specială?
Mai răi decât comuniștii s-au dovedit a fi puii acestora. Mugur Călinescu a fost declarat erou anticomunist destul de târziu și numai la insistențele presei. Iar în orașul pentru care a cerut libertate când alții se mulțumeau să ceară „numai două portocale, să ajungă la toată lumea” nicio stradă nu-i poartă numele. Unde e strada Mugur Călinescu, oameni buni? Unde e? Piața Revoluției? Sună anost… De ce nu Piața Mugur Călinescu? Chiar nu merită atâta lucru – până la urmă nu e vorba decât de un gest simbolic, care nu repară cu nimic nedreptățile îndurate de copilul erou și de familia acestuia. Se pare că e prea mult, deoarece încă mai există persoane care ar putea fi deranjate de gest. Pentru că Mugur a fost ucis.
Domnule primar, domnilor consilieri… E deja târziu, dar avem nevoie de o stradă care să poarte numele lui Mugur Călinescu. Măcar cu atât îi suntem și-i sunteți dator.
