Aproape cinci milioane de ucraineni au fugit, lăsându-şi în urmă vieţile, din calea tancurilor ruseşti, în cele aproape 10 luni de la izbucnirea războiului din Ucraina. Printre aceştia se află şi sute de persoane cu deficienţe de auz, iar în cazul lor situaţia este cu mult mai grea decât în alte cazuri.
Asta deoarece aceştia reuşeau să comunice dificil chiar şi atunci când se aflau în ţara natală, iar acum se văd nevoiţi să lupte cu un inamic în plus – limba. Deşi, în teorie, statul român a anunţat o multitudine de măsuri de sprijin, în realitate lucrurile nu au stat aşa, iar ajutorul pe care l-au primit ucrainenii a venit din partea asociaţiilor.
Începând din primele zile ale războiului, peste 400 de ucraineni cu deficienţe de auz au ajuns în judeţul Botoșani. Unii au fost doar în tranzit, neavând intenţia de a rămâne aici. Alţii, însă, au plecat din cauza barierelor de care s-au lovit. Statul nu i-a ajutat prea mult, însă reprezentanţii filialei locale a Asociaţiei Naţionale a Surzilor din România (ANSR) s-a implicat imediat pentru a le oferi o mână de ajutor celor lăsaţi fără glas de război.
„Nu am avut aproape deloc sprijin din partea instituţiilor”
Astfel, sediul asociaţiei a fost transformat în spaţiu de cazare temporară. De multe ori ucrainenii erau preluaţi chiar din vamă, sau li se indica exact unde să ajungă, erau cazaţi 2-3 zile în sediul asociaţiei, apoi erau triaţi și mergeau care unde apucau. Pentru că la Botoșani asociaţia a reuşit să se organizeze mai repede, surzi care intrau în ţară prin Suceava sau Iaşi ajungeau de multe ori să apeleze tot aici.
„Ei, ca şi la noi, au o comunitate a lor. Şi se anunţau, pe diferite canale de comunicare. 
Vezi că la Botoșani ai aia sau aia, poate să te ajute cu anumite lucruri. Şi aşa se face că nici nu intrau bine în ţară şi noi eram informaţi că vine o maşină, sau un autocar în care este un anumit număr de persoane pe care trebuie să le luăm noi. Mulţi se rupeau de grupurile cu care plecau şi îi ajutam să se regăsească. Noi am fost o punte de legătură între ei şi alte zone din ţară şi alte ţări. Cei de la Suceava erau un centru operaţional şi noi ajutam să ajungă la cursele care plecau spre Occident.
La început a fost dezastru. Dar după cam o lună am început să creăm un sistem. Ne sunam, aveam anumite contacte, sprijin. Nu am avut aproape deloc sprijin din partea instituţiilor, în afară de ISU (n.r., Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă), care au fost în permanenţă lângă noi. Ne-au ajutat tot timpul în orice situaţie. În rest, am primit multe vorbe şi încurajări. De multe ori am văzut, încă din pandemie, sintagma «luaţi informaţiile doar din surse oficiale». Timpul ne-a făcut să realizăm că practic aceasta era şi cam singura contribuţie pe care o aveau instituţiile statului în rezolvarea problemelor”, a povestit Daniel Hliban, directorul ANSR Botoşani.
„Primii care au sărit în ajutor au fost chiar membrii noştri”
În acea perioadă de criză comunitatea de surzi din Botoşani a contribuit extrem de mult pentru ajutorarea semenilor ucraineni. 
Asta în contextul în care afluxul de refugiaţi era unul extrem de mare. Majoritatea celor 400 de surzi care au ajuns în judeţ au venit chiar în primele luni de la izbucnirea războiului.
„Au fost şi 60 de persoane într-o zi la început. Sunam peste tot, unii ne ajutau, alții ne batjocoreau, au fost tot felul de reacţii. Acum, când mă uit în urmă, sigur am pierdut câțiva ani din viață în acele zile. A fost, și încă este, ceva ieșit din comun. Nu eram pregătiţi de aşa ceva, nimeni nu era. Noi nu aveam un leu, nu aveam nici bani pentru asociaţia noastră, să ne descurcăm. Şi totuşi, primii care au sărit în ajutor au fost chiar membrii noştri. Nu numai că au adus produse, unul a adus o saltea, altul pături, fiecare ce a putut, dar au adus şi bani. Gândiţi-vă că ei au 300 şi ceva de lei indemnizaţia pentru handicap şi mulţi ne donau câte 500 de lei. Am rămas fără cuvinte”, a mai adăugat Daniel Hliban.
Surzi trimişi la Botoşani din Iaşi şi Suceava
Implicarea celor de la ANSR Botoșani a făcut ca şi surzi ucraineni din judeţe învecinate să ajungă aici. 
„Inclusiv de la Iaşi au trimis surzi, şi de la Suceava. Alţi ucraineni auzeau că la Botoşani le facem şi ochelari sau diverse alte facilităţi şi doreau să vină aici. Atunci am realizat ce putere mare au reţelele de socializare. Eu nu am făcut niciodată nici o campanie, dar mai postam ce făceam noi, ce realizam. Şi aşa ne-au contactat oameni efectiv din toată lumea. Din SUA, Anglia, Franţa, de peste tot, oamenii ăştia veneau aici şi nu mai aveau nimic. Am strâns bani şi am cumpărat o maşină de spălat, o maşină de uscat rufe, calorifere electrice”, a povestit Daniel Hliban, directorul ANSR Botoșani.
Dacă la începutul conflictului cei cu deficienţe puteau pleca din ţară, acum şi pentru ei este mai greu, deoarece se consideră că pot fi şi ei folositori în efortul armat de eliberare a Ucrainei. Astfel, în ultima perioadă au ajuns mai puţini ucraineni cu deficienţe de auz sau văz în Botoșani. Asta pentru că, deşi femeile ar putea pleca fără soţi, acestea sunt mult mai dependente de partenerii lor decât cele care aud sau văd.
Români şi ucraineni uniţi de limbajul semnelor din Italia
Una dintre cele mai mari probleme cu care s-au confruntat ucrainenii surzi care au ajuns la Botoşani a fost cea a barierei de comunicare. Asta deoarece limbajul semnelor nu este universal, iar în acest context surzii români nu se pot înţelege foarte bine cu cei din Ucraina.
„Nevoia te învaţă. Am descoperit un limbaj care nu este nici român, nici ucrainean, dar pe care îl cunoaştem şi unii şi alţii. Este cel din Italia. Mulţi surzi români merg în Italia şi sunt multe neologisme, cuvinte împrumutate din italiană.
La fel şi mulţi ucraineni au mers în Italia şi am descoperit că avem multe semne comune dintre cele împrumutate din italiană. Atunci ne-am întâlnit cumva în semnele din Italia, o parte. Mai sunt o parte dintre semnele internaţionale, plus că am învăţat şi noi dintre semne de ale lor”, a spus Mona Ababei, una dintre puţinele membre ale ANSR Botoșani, care se înţelege cu limbajul semnelor din Ucraina.
„Toţi angajatorii se fereau de ei aici”
Majoritatea ucrainenilor surzi care au ajuns la Botoşani au părăsit judeţul, însă sunt şi cazuri în care aceştia au ales să rămână. Pentru a putea duce o viaţă normală aceştia au fost nevoiţi să-şi găsească şi un serviciu.
Doi dintre cei care au ales să rămână în municipiu sunt Oxana şi Serghei. Amândoi sunt surzi şi au venit în luna martie în judeţ. Cei doi au şi doi copii, pe Asuna, care are 5 ani şi este la o grădiniţă din municipiu, şi pe Artur, care are 9 ani, şi merge în clasa pregătitoare la o şcoală din Botoşani. Oxana, în vârstă de 39 de ani şi-a dorit de la început să îşi găsească un loc de muncă. A participat, cu ajutorul celor de la ANSAR, la mai multe târguri de locuri de muncă. Într-un final a fost acceptată şi deja are a treia lună de când lucrează în Botoșani.
„Vă daţi seama, pe lângă faptul că nu ştiu româna, sunt şi cu deficienţe de auz. Toţi angajatorii se fereau de ei aici. Am fost la mai multe târguri de job-uri. Un singur succes am avut, doamna administrator de la Hotel Premier a angajat-o pe Oxana. În rest toţi se fereau, efectiv”, a mai spus Daniel Hliban.
Femeia a fost angajată în personalul de întreţinere al hotelului. Face curăţenie în camere şi se înţelege cu colegele ei şi cu şefa echipei prin mesaje, cu ajutorul unei aplicaţii de traducere. „Mă simt foarte bine aici, cu toţi colegii. Îmi trimit prin mesaj cu traducere ce am de făcut şi comunicăm în felul acesta. Copiii merg aici la şcoală şi la grădiniţă, per total am fost foarte bine primiţi, în ciuda barierelor de limbă şi chiar de semne”, a spus Oxana.
„Pentru noi ori chineza, ori româna e cam tot aia”
În ceea ce priveşte găsirea unui serviciu, bariera de limbă se dovedeşte a fi un impediment uriaş şi pentru restul ucrainenilor din judeţ. 
Astfel, de la începutul războiului, doar zece ucraineni, per total, s-au angajat la firmele din judeţ. „Limba aş spune că este cea mai mare problemă. Nu sunt aproape deloc asemănări între ucraineană şi română. Doar câteva cuvinte, nu foarte uzuale. De asta apare şi dificultatea de a ne angaja. Engleza nu se vorbeşte prea mult în companiile din judeţ şi astfel e greu să ne înţelegem cu angajatorii”, a povestit Daniel, un tânăr care are grijă de o şcoală cu şi pentru ucraineni în Botoșani.
Aceeaşi idee o împărtăşeşte şi Julia. „Foarte puţini oameni din oraş vorbesc engleza, iar noi nu ştim deloc româna. Pentru noi ori chineza, ori româna e cam tot aia. Şi pentru români la fel. Avem limbi foarte diferite, sau cel puţin aşa mi se pare mie. În schimb, oamenii sunt pur şi simplu uimitori. Chiar dacă nu comunicăm verbal, mi s-a întâmplat de multe ori ca oamenii de aici să simtă ceea ce avem de spus, sau ce avem nevoie”, a spus femeia.
„Dacă mai mergeţi prin parc şi vedeți oameni pe sub mese sau bănci să ştiţi că ar putea fi un ucrainean”
Un alt aspect, deloc de ignorat, în viaţa ucrainenilor care s-au văzut nevoiţi să-şi părăsească ţara îl reprezintă traumele pe care aceştia le au. Atrocităţile pe care le-au văzut sau despre care au aflat de la izbucnirea războiului le-au lăsat urme adânci.
Un exemplu îl povesteşte Daniel, cu un zâmbet amar. „Ne plimbam prin parcul Mihai Eminescu în urmă cu câteva luni. La un moment dat am auzit o bubuitură puternică. Noi, cu gândul la bombardamentele de acasă, din Ucraina, ne-am aruncat pur şi simplu pe sub mesele de şah din parc. Apoi ne-au spus oamenii că era un tun pentru fugărit ciorile. Dar dacă mai mergeţi prin parc şi vedeți oameni pe sub mese sau bănci să ştiţi că ar putea fi un ucrainean”, a povestit Daniel.
Reacţie ostilă din partea semenilor
La aceste traume contribuie, însă, uneori, şi atitudinea ostilă a semenilor. „La un moment dat un fost angajat al Spitalului Județean ne-a pus la dispoziţie un apartament în care să se cazeze ucraineni. A spus că achită tot, nu era nevoie de nimic de la noi. Chiar pe la începuturi, când statul nici nu oferea bani pentru cazare. Peste câteva zile, în schimb, omul ne-a sunat ruşinat că vecinii din bloc fac scandal că se consuma prea multă energie electrică pe casa scării. Erau becuri cu senzor şi familia avea trei copii şi oamenii din bloc se plângeau că becurile se aprindeau prea des şi ar fi crescut factura electrică”, a povestit reprezentantul unei asociaţii din judeţ.
Material realizat cu sprijinul unei burse din cadrul proiectului „Consolidarea rezilienței democrațiilor vestice ca reacție la războiul din Ucraina și la consecințele acestuia la nivel european și mondial” derulat de Centrul pentru Jurnalism Independent (CJI) și Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate România și Moldova.
