Chiar și cei nu foarte interesați de istorie știu cam cum stă treaba cu „davai ceas”. În cel de-al Doilea Război Mondial, soldații sovietici erau pur și simplu îndrăgostiți de ceasurile celor pe care-i eliberau de sub jugul fascist. O poveste foarte cunoscută, deși autoritățile sovietice au tot negat-o, mai ales după ce Evgheni Haldei, fotograful oficial al Armatei Roșii a „imortalizat” clipa arborării steagului eliberator pe Reichstag. Asta pentru că unul dintre cei trei soldați care au participat la punerea în scenă a momentului avea câte un ceas la fiecare mână. Explicația oferită chiar de un ofițer sovietic? În Armata Roșie doar ofițerii aveau ceasuri. Prin urmare, ceasul presupunea un anume statut. Statut la care aspirau toți soldații, prin urmare soldații armatei eliberatoare nu se dădeau în lături de la nimic pentru a parveni în ochii celor din jur, dar și în propria minte.
Din păcate, pe meleagurile noastre sindromul „Davai ceas” încă mai rezistă. Și tot din păcate nu mai e vorba de ceasuri. Timpul a trecut, progresul a făcut pași uriași, mentalitatea însă s-a adaptat, nu a evoluat. Pe timpul lui Ceaușescu dorința cea mai arzătoare a românului a fost să aibă mașină personală. Bine, mai dorea și televizor color, eventual video, dar Dacia cu număr mic era cea mai râvnită. Pentru că o puteai afișa și mureau de invidie vecinii și rudele, televizorul și aparatul video stăteau în casă; puteai să spui că le ai chiar dacă nu știai cum arată, însă cu Dacia era altceva. Cine avea Dacia pe timpuri era cineva. Cineva din partea superioară a înțelesurilor cuvântului… Și se comporta ca cineva, că de-aia era el acela cu Dacia și restul proștilor trebuiau să se dea la o parte din calea lui.
A mai trecut ceva timp, Ceaușescu a plecat să se odihnească, însă dorința de a avea mașină a rămas. Mai rău decât atât e că s-a păstrat mentalitatea conform căreia ești „cineva” doar dacă ai mașină. Și mulți dintre cei care au mașină se simt îndreptățiți să se comporte ca și cum restul fraierilor nu au dreptul să circule pe drumurile publice. Din cauza asta se circulă așa cum se circulă pe drumurile din România și orice deplasare cu mașina e de mulți ani o aventură foarte riscantă. Pentru că românul are mentalitate de parvenit. Pentru astfel de români mașina este un privilegiu care-l ridică deasupra muritorilor de rând, nu exercitarea unui drept care presupune în primul rând responsabilitate. Nu, românul „Davai ceas” știe una și bună. El este cineva, restul posesorilor de autoturism sunt doar niște impostori. El are drepturi, restul nu. Din cauza asta sunt atâția zmei pe drumurile patriei și în timpul raziilor polițiștii de la Rutieră găsesc și câte un bețiv la volan la patru mașini oprite. Păi el e cineva, ce dacă legea interzice consumul de trascău la volan? Tot pentru că aspiră să devină cineva, românul cu ambiții nu e deranjat să dea șpagă pentru permis. Nici să conducă o troacă pe patru roți nu-l deranjează, că a dat șpagă și la cei de la ITP. Cel mai tare îl seacă la icre să fie pus în situația de a măsura trotuarele cu pasul. Aia umilință, dragi români.
Suntem încă departe de civilizație, dar n-o recunoaștem, dimpotrivă, civilizația mai are până să ne ajungă pe noi. Mereu găsim explicații, mereu sunt alții de vină. Ne dorim doar să fim cineva, să fim deasupra celorlalți, însă vrem doar partea cu ciumegeala, nu ne interesează pachetul complet, care presupune mai ales responsabilitate. Și asta pentru că avem mentalități retrograde, adevărate pietre de moară în calea devenirii noastre europene. Spoiala ne ia ochii, dar nici nu ne interesează mai mult. Dacă suntem cineva, ce mai contează cum suntem?
