Zilele acestea se desfășoară în România două dintre cele mai importante evenimente pentru lumea civilizată: Conferința de Securitate München Leaders și reuniunea miniștrilor de Externe ai NATO. Alegerea Bucureștiului nu este întâmplătoare, tot flancul estic al NATO, de la Marea Baltică la Marea Neagră, găzduiește efective militare ale alianței și echipamente sofisticate de luptă. Iar ambasadorii țărilor aliate se întrec în a ne lăuda, fie că a fost vorba de dezvoltarea unui răspuns european comun la agresiunea rusă, fie la primirea de refugiați ucraineni sau la facilitarea exporturilor de cereale din Ucraina.
La noi însă persistă prejudecata că suntem pur și simplu o proximitate geografică a conflictului, că nu contăm decât ca teritoriu și, eventual, în calitate de consumatori, că ne-am predat – cum s-a mai întâmplat în istoria noastră – unui ocupant vremelnic, că ne vindem pe nimic. Asta pentru că siguranța vieții în România a ajuns să pară firească deși televiziunile arată zilnic ce înseamnă traiul în teritoriile expuse agresiunilor armate. Am ajuns ca țară la a treia generație care nu a cunoscut conflicte militare și – după cum evoluează acum reașezarea ordinii mondiale – vor mai urma multe altele care-și vor putea urmări scopurile în pace.
În perioada „umbrelei” tratatului de Varșovia am fost pur și simplu jefuiți. Sovieticii au înființat unități „Sovrom” prin intermediul cărora au luat din România tot ce au vrut. Cine nu a auzit de ele, să pună mâna pe carte și să studieze, înainte de a lăuda viața românilor din acele timpuri. Cine se împotrivea sau doar comenta, era săltat în toiul nopții și trimis la Canal, la reeducare sau chiar lichidat. Tehnologie niet, investiții în România niet. Sute de fabrici din țara noastră au funcționat până prin anii ‘70 cu utilaje nemțești de dinainte de al Doilea Război Mondial, pe care meșteri inimoși și pricepuți le tot reparau, până la epuizare.
Capitaliștii ăia veroși, cărora ne-am „vândut”, au venit cu tehnologie, cu știința de a o folosi, cu locuri de muncă și – mai ales și cel mai important – cu un model de relații economice și sociale pe care le admiram și pe care ni le doream. Ne-am obișnuit să îi înjurăm, adeseori și în public, deși ne plac teribil produsele lor (care se fac tot mai mult și la noi), magazinele lor și regulile pe care ei le aduc aici. Românii care îi înjură uită constant, și cred că intenționat, că mafia lemnului nu-i nemțească, mafia laptelui nu-i franțuzească și că toate sunt conduse de români neaoși. La fel ca miniștrii și primarii care pretind 20% din valoarea contractelor oferite străinilor.
Reuniunile la vârf ale reprezentanților liderilor lumii de la București ne arată că tocmai ăia pe care de la o vreme îi contestăm tot mai mult se bazează pe noi. Nu numai ca teritoriu disponibil pentru manevrele lor sau masă de consum, cum urlă cozile de topor ale Moscovei, ci și ca populație, ca oameni cu nume, prenume și adresă. Ajutoarele pentru iarna care vine nu le dau PSD și nici PNL, ci Uniunea Europeană.
Învățăm inadmisibil de greu că societatea vestică este croită cu fața către cetățean. Spre deosebire de a noastră, care este îndreptată, cu un fel de dușmănie chiar, împotriva plătitorului de taxe. Încă păstrăm reflexele unui sistem dominator, după 45 ani de cultură comunistă urmați de 15 ani de cultură a conflictului condusă de președintele tranziției și acoliții săi. Ale căror procese, apropo de nomina odiosa, nu au sfârșit nici până în zilele noastre și este limpede nici nu se vor sfârși mai înainte ca ultimul dintre cei implicați să se fi săvârșit. Așadar, buba-i la noi, nu la capitaliști. Ăia chiar vor să conteze pe noi.
