Această expresie pare să facă aluzie la rugăciunile adresate sfinților ca mijlocitori între noi și Dumnezeu. Românii o folosesc în înțelesul că până să ajungi la persoana cu rangul mai mare trebuie să treci prin tot felul de intermediari, fiecăruia dintre ei trebuind să îi dai câte ceva. Din acest motiv, așa cum este mai bine să te adresezi direct Lui Dumnezeu, în rugăciunile tale, este mai potrivit să îți adresezi plângerea, ori solicitarea, direct persoanei situate în vârful ierarhiei decizionale și nu prin mijlocirea subalternilor săi. Expresia nu are acoperire, însă, în plan teologic, oamenii Bisericii considerând-o chiar blasfemie. Este posibil ca punctul de plecare al propoziției să fie următoarele versete din Noul Testament, Epistola întâi a Sfântului Pavel către Corinteni, Capitolul 6: „2. Au nu știți că sfinții vor judeca lumea? Și dacă lumea este judecată de voi, oare sunteți voi nevrednici să judecați lucruri atât de mici? 3. Nu știți, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult cele lumești?” (I Corinteni 6 2-2). Adevărata morală a acestor rânduri, dar și a celor care urmează, este aceea că fiecare credincios are de trecut prin niște încercări înainte de a ajunge în Rai. Cu griji administrative recurente, fiecare dintre noi a învățat, din propria experiență, că de cele mai multe ori, pentru a obține ceva, „este mai bine să te adresezi Lui Dumnezeu decât sfinților Săi”. Această expresie, care apare deja în franceza veche a secolului al XV-lea („Il va mieulx Dieux Prier que Ses saints”), înseamnă că dacă vrem să ne vedem plângerile rezolvate este de preferat să le adresăm șefului puterii și nu subordonaților săi. Voltaire a legat originea acestui proverb de o povestioară pe care doar el o relatează: „A fost o dată un rege al Spaniei care a promis că va da ajutoare considerabile locuitorilor din regiunea învecinată orașului Burgos, aceștia fiind ruinați în urma războiului. Locuitorii s-au îndreptat către porțile palatului, dar paznicii cetății nu i-au lăsat să intre la rege decât după ce oamenii le-au promis că vor împărți cu ei pomenile regelui. Locuitorul care s-a prezentat cel dintâi regelui i-a spus acestuia, aruncându-se la picioarele sale: – Mare Rege, mă rog la Înălțimea Voastră să ne dea, fiecăruia dintre noi, câte o sută de lovituri de bici! Regele, uimit că i s-a făcut o asemenea cerere, a întrebat care este motivul. Pentru că oamenii tăi, a răspuns locuitorul, cu lacrimi în ochi, vor să ne ia jumătate din ceea ce ne vei da”. Conform lui Voltaire, regele a râs îndelung, apreciind istețimea locuitorului, le-a făcut daruri considerabile lui și celorlalți de după el poruncind, în același timp, ca străjerii să primească, fiecare, câte 50 de lovituri de bici. Într-un număr mai vechi al Monitorului de Botoșani, tot la această rubrică, am publicat un articol cu titlul „A-și aprinde paie-n cap / A umbla cu jalba-n proțap”, în care am explicitat sensul originar al acestor expresii. Ei bine, ambele au legătură cu articolul prezent, pentru că amândouă expresiile reflectau modalitățile de acțiune ale oamenilor atunci când voiau să devină vizibili față de o persoană de rang înalt, dregător domnesc sau domnul însuși, pentru a-i expune o problemă rămasă nerezolvată la nivel de subalterni. Ce făceau pentru aceasta? „Purtarea pe cap sau deasupra capului a unei rogojini aprinse sau a unui mănunchi de paie, de asemenea aprinse, pentru a atrage atenția asupra propriei persoane, de regulă cu scopul reparării unei nedreptăți”, respectiv „Spre a se face văzuți, aceștia prindeau jalba pe care o redactaseră, ei sau un știutor de carte, în vârful proțapului (prăjină cu vârful despicat, în care se înfigea în trecut o reclamație prezentată domnitorului, pe deasupra capetelor mulțimii)”. „Așadar, a umbla cu jalba-n proțap este echivalent cu a cere insistent un drept, a reclama ceva, a te jelui. Obiceiul încă exista în vremea lui Al. I. Cuza, fiind invocat de către Ion Creangă în povestirea „Moș Ion Roată și Vodă Cuza”, când în drumul său spre Capitală, la Adjud, domnitorul este întâmpinat de către Moș Ion Roată, pe care-l cunoscuse cu prilejul adunărilor ad-hoc, și care acum fâlfâia o hârtie „pe deasupra capetelor mulțimii, în vârful unei prăjini”. Toate acestea dintr-un singur motiv: „Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinții”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
