Acum mai bine de două decenii am intrat în câmpul muncii. Salariu mic, după buget. Jenant de mic… Atât de mic, încât nu ajungea de la o lună la alta și fără ajutorul părinților cu siguranță nu m-aș fi descurcat. Colegii nevoiți să stea în gazdă o duceau și mai rău; unii primeau de acasă mai mulți bani decât aveau salariu pentru a face faţă cheltuielilor. Era jenant ca, după patru ani de facultate, calificat fiind, să ai parte de un salariu așa de mizerabil – echivalentul a vreo șaizeci de dolari, dar cei din conducerea sistemului de învățământ nu vedeau mare problemă în asta. Odată, când l-am luat la întrebări pe un oficial și i-am spus că salariile sunt de toată jena, individul a dat-o pe pilde și patriotisme. Da, domnule (dacă spunea „tovarăși” era și mai clar), e drept că în sistem salariile sunt mici, dar trebuie să aveți în vedere că voi, profesorii, pregătiți viitorul țării și mai importantă decât venitul este satisfacția muncii.
Nu spun că l-am crezut, dar cu timpul am cunoscut și satisfacția muncii. Însă am ajuns la vârsta la care satisfacția muncii nu e de ajuns. Nu poți trăi doar din așa ceva și nu cât timp în fiecare zi ți se livrează dovezi că țara asta poate mai mult. Pentru politicieni, pentru gașca lor de amante și prieteni există bani. Pentru pălmași nu. Unul ca alde Tudor Ciuhodaru poate încasa un sfert de milion de euro pe an ca europarlamentar, dar și un sfert de milion de lei ca medic și mai are timp să presteze pe la televiziunile de partid. Multilateral dezvoltat, cum s-ar spune. Eu unul am fost întrebat de mai multe ori cum de, ca profesor, mai am timp să scriu și la ziar, că nu ar trebui să fac una ca asta pentru că, vezi frate, statul îmi plătește un salariu și e total imoral să folosești timpul pentru altceva, chiar dacă e liber…
Mda, unii trebuie să trăiască doar din satisfacția muncii, eventual să dedice serviciului orice clipă din zi. În schimb alții încasează salarii babane de la buget fără să facă mare lucru, iar prezența constantă la televiziuni nu deranjează nici pe plătitorul de taxe, nici pe cei în puterea (și obligația) cărora stă sancționarea chiulangiilor.
Politicienii primesc salarii și beneficii tot mai mari. Taxele cresc nu pentru a permite dezvoltarea țării și investiții esențiale, ci pentru că nu se mai satură aleșii. Și de când au început să se teamă de DNA, unii s-au trezit că afacerile cu statul sunt cam riscante și, prin urmare, e mai bine să aibă parte de un salariu îndestulător decât să tremure de frică. Cel puțin asta e una dintre justificări. O alta e de genul că nu poți aduce oameni capabili din mediul privat la buget dacă nu le oferi salarii pe măsură. Subțiri amândouă… În primul caz, aleșii fură de rup, cu sau fără salarii mari. Salariile mari sunt doar să arate că parveniții au pentru că sunt plătiți bine, nu pentru că fură. În al doilea, s-avem iertare, câți dintre hapcăii politici se pot lăuda că au activat în mediul privat înainte să-și facă plinul de la buget? Prea puțini… Și nici nu le mergea prea bine cu privatul; au înflorit abia după ce au descoperit dragostea de țară și sacrificiul pentru cei sărmani.
Și în cazul lor mai există o justificare. Nemernicii ăștia au dus țara de râpă, prin urmare nu au cu ce se lăuda. De unde satisfacția muncii în cazul lor? Nici măcar nu se pot lăuda că n-au făcut nimic; dacă nu făceau nimic era mai bine. Însă au distrus țara și speranțele românilor la un nivel că te bagă în depresie. E clar, satisfacția muncii e praf și pulbere. Și pentru că nu există satisfacția muncii, măcar salarii și pensii să primească pe săturate. Măcar în cazul lor să funcționeze corespunzător legea compensației. Când se văd cu teancul de foșnitori în mână, parcă le vine și lor mai ușor să îndure dezastrul din jur. Dezastru care li se datorează în totalitate, însă în loc să fie trimiși în pușcării, nemernicii sunt plătiți de parcă am arăta ca Elveția sau Germania. Satisfacția muncii?! Mai degrabă legea compensației.
