De-a lungul timpului, unii dintre conducătorii Romei, cei mai mulți dintre ei împărați, au fost ridicați la statutul de zei fie chiar din timpul vieții, fie după moartea lor. Cu mult înainte de asta, în Egiptul antic, faraonul era considerat zeu și fiu al zeului Ra. La fel de adevărat este că, atât la egipteni, cât și la romani, s-a manifestat și fenomenul invers, ștergerea oficială din memoria colectivă. Termenul latinesc pentru acest tratament este „damnatio memoriae” „(condamnarea la uitare sau” „blestemarea memoriei”) și desemna pedeapsa rezervată anumitor persoane pe care romanii au decis, dintr-un motiv sau altul să le dezonoreze, pedeapsa constând în ștergerea/distrugerea tuturor urmelor care să arate că acele persoane au existat. Doar Senatul și împăratul roman putea condamna pe cineva la damnatio memoriae, fie pentru trădare, fie pentru discreditarea ori trădarea Romei și a statului roman ori, pur și simplu, pentru că nu se aflau în grațiile Senatului sau ale împăratului. Interesant este că deși expresia are origine latină, romanii nu au folosit-o, ea apărând prima dată într-o dizertație publicată la Leipzig, în 1689. Istoricii nu cunosc pe nimeni căruia i s-ar fi aplicat cu succes această pedeapsă, deoarece dacă ar fi cunoscut-o pedeapsa nu a avut succes. Cu toate acestea, sunt cunoscute mai multe profile de persoane în cazul cărora s-a decretat „damnatio memoriae” dar știm destul de multe și astăzi despre acei indivizi. De regulă, „damnatio memoriae” era rezervată persoanelor de rang înalt, senatori, împărați ale căror acțiuni au adus dezonoare statului sau celor care au trădat sau au comis o serie de crime grave. Împărații brutali, desfrânați sau tiranici erau printre cei mai predispuși la a fi radiați, prin această pedeapsă, din istorie. Metodele folosite pentru a șterge orice urmă a persoanei condamnate erau eliminarea numelui acesteia din toate înregistrările oficiale, confiscarea bunurilor, distrugerea sau mutilarea oricăror lucruri poartă reprezentarea sau numele lor (statui, morminte, picturi murale, scrieri). Înlăturarea completă din istorie a unor asemenea personalități, majoritatea împărați, s-a dovedit a fi extrem de dificilă și în ciuda eforturilor romanilor, cel puțin unii dintre cei împotriva cărora s-a decretat „damnatio memoriae” sunt încă în cărțile de istorie. Unul dintre cele mai cunoscute exemple este cel al împăratului nebun Caligula. Când acesta a fost asasinat, în anul 41 d. Hr., succesorul său, Claudius, a oprit imediat încercarea Senatului de a decreta împotriva nepotului său „damnatio memoriae”, chiar dacă decizia de îndepărtare a lui Caligula din istorie era puternic influențată de opinia publică. Unul dintre cele mai întunecate exemple de condamnări de tipul „damnatio memoriae” pleacă de la Publius Septimius Geta, ucis chiar în brațele mamei sale din ordinul fratelui mai mic, împăratul Caracalla. Mai mult, după ce l-a ucis, Caracalla a dictat „damnatio memoriae” pentru acesta și a ordonat uciderea a 20.000 de persoane acuzate că ar fi fost apropiate de cel tocmai ucis. Ordinul lui Caracalla a fost extrem de minuțios și bine executat, așa încât puține imagini cu Geta au supraviețuit. Totuși, Caracalla nu a putut distruge milioanele de monede ce purtau chipul fratelui său și care erau răspândite în întreg imperiul. De asemenea, din cauza popularității de care se bucura fratele său în rândul plebei romane, Caracalla a trebuit să îi organizeze funeralii somptuoase, care și-au găsit reflectarea în scrierile ulterioare, asupra cărora Caracalla nu a mai putut interveni. Damnatio memoriae este încă practicată și în perioada contemporană. E binecunoscut faptul că dictatorul sovietic Stalin ștergea oamenii care îi intraseră în dizgrație din fotografiile și documentele oficiale. La noi în țară, în timpul regimului comunist, figurile regale ale României au fost șterse sau mutilate din fostele lor proprietăți sau din ctitoriile bisericești regale. La fel de adevărat este că, în zilele evenimentelor din decembrie 1989, furia populară a dus la distrugerea, de cele mai multe ori prin ardere, a cărților sau tablourilor cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. Îmi amintesc de anii studenției în care, seară de seară noi, câțiva studenți de la Facultatea de Istorie, mâzgăleam statuia ostașului sovietic de lângă căminele studențești din Copou până când oficialii au decis înlăturarea acesteia și mutarea în cimitirul Eternitatea.
Tablou în tempera (circa 200 d. Hr.), expus la Muzeul de Stat din Berlin. Sus împărăteasa Iulia Domna și soțul său, împăratul Septimius Severus. Jos se poate distinge doar chipul lui Caracalla, cel al fratelui său, Geta, fiind distrus în urma „damnatio memoriae”
Foto stânga: în stânga lui Stalin, poate fi văzut Nikolai Ejov, șef al NKVD. Ulterior, prin „damnatio memoriae”, fotografia a fost retușată, din ordinul lui Stalin, Ejov dispărând din fotografie
Monumentul Ostașului sovietic din Copou. Prin „damnatio memoriae”, în 1991 a fost mutat la cimitirul Eternitatea. De acolo, statuia a fost luată mai târziu, topită, din bronzul rezultat fiind făcută statuia lui Mihai Viteazul. În 2007 a izbucnit un scandal diplomatic la Iași, când ambasadorul Federației Ruse, vrând să depună o coroană de flori la monumentul din Copou a constatat că acesta nu mai exista. „Damnatio memoriae”!
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
