Iar am fost amânați cu admiterea în spațiul Schengen al Uniunii Europene. Aparent, ar trebui să fie ultima noastră grijă, în realitate este foarte grav din două motive: în primul rând pierdem miliarde de euro anual pe componenta de transporturi și comerț, în al doilea rând aceasta este modalitatea prin care comunitatea europeană scoate în evidență de fiecare dată când îi cerem ceva ceea ce noi ne prefacem că nu vedem sau ascundem cu îndărătnicie sub preș, respectiv corupția endemică și traficul de persoane.
Iarăși s-au opus olandezii, ca de fiecare dată, punând paie pe focul stârnit de aserțiunea larg răspândită în România și acceptată în multe medii cvasi-oficiale că ei ar fi adoptat această atitudine fiindcă refuzăm să cedăm administrarea Portului Constanța unor firme din Țările de Jos. Dacă ar fi doar atât, lucrurile ar fi simple: documentele negocierilor eșuate ar lămuri urgent întreaga Europă cine are sau nu dreptate.
În fapt, chiar dacă ceea ce spunem noi că ar fi motivul real al refuzului admiterii noastre în spațiul liber comercial european ar fi adevărat, ceea ce spun ei și invocă drept pretext este o realitate. Pentru românii care o trăiesc de peste 30 ani la toate nivelurile societății și în toate domeniile de activitate această realitate este atât de răspândită și de acceptată încât a devenit o a doua natură. Am ajuns să ni se pară firesc ca ascensiunea socială să se realizeze prin furt intelectual, pe pile și șpăgi, ca cele mai mari contracte de stat să se dea pe cumetrii, ca orice problemă să poată fi „aranjată” pe căi mai puțin legale. Dezvăluirea acestor aspecte ni se pare banală.
Aici apare conflictul. Premierul olandez Mark Rutte a transmis României că intrarea în Schengen depinde de justiție și de statul de drept, de îndeplinirea condițiilor impuse de Mecanismul de Cooperare și Verificare. Noi susținem că aceasta este o abordare politică nedreaptă, întrucât admiterea în Spațiul Schengen este condiționată în acte doar de îndeplinirea condițiilor tehnice. Am încercat să forțăm intrarea în zona privilegiată folosindu-se de faptul că regulile acestui spațiu se referă la călătorii ale persoanelor și nu ale mărfurilor. Am implementat toate normele de securizare ale frontierelor, îndeplinind și ultimul criteriu – conectarea la baza comună a persoanelor cu interdicție de intrare în spațiul Schengen. Este suficient? Se vede că nu.
Reprezentanții europeni insistă că siguranța granițelor, necesară pentru a permite libera circulație a persoanelor, nu se referă exclusiv la controlul documentelor și al migranților ci și la siguranța vamală a mărfurilor care intră în spațiul Schengen. În aceste condiții Portul Constanța este considerat o problemă. Olanda sau alte state europene nu se tem de concurența pe care ar face-o Portul Constanța propriilor lor porturi, ci de lipsa de securizare a controlului vamal, practic de contrabanda intensă despre care știm cu toții.
Țările de Jos reprezintă principalul investitor străin direct în România, de aceea olandezii sunt atât de interesați de securizarea comerțului care tranzitează teritoriul țării noastre. Războiul din vecini a deviat mari fluxuri de mărfuri către România. Ai noștri au simțit presiunea și au crezut că acum este momentul în care pot forța Bruxelles-ul să închidă ochii la toate tarele juridice și politice care ne țin decuplați de mersul economiei europene. Iată că socoteala lor nu a fost corectă.
Dincolo de dezmățul administrativ de acasă, diplomația românească, înțesată de politicieni reșapați, de foști și actuali informatori ai Serviciului de Informații Externe, de nepoți și amante ale puternicilor zilei, și-a tras-o iar cu stângul în dreptul făcându-ne, prin lipsă de profesionalism și incompetență, un nou și imens deserviciu.
