În urmă cu aproape doi ani începeam colaborarea cu publicația „Monitorul de Botoșani”, o colaborare constând în realizarea unor editoriale cu scopul vădit de a lumina și lămuri probleme spinoase ale existenței noastre ca şi cetățeni ai României, la modul general, și ca botoșăneni, în particular. Aproape că nu a fost subiect fierbinte pe plan național sau local care să nu fie despicat în patru și învârtit pe toate părțile în paginile celui mai vechi cotidian din județ. Astfel, până astăzi, pana, de fapt tastatura, a conturat exact două sute de editoriale purtându-mi semnătura. Nu știu dacă e mult sau e puțin, dar de un singur lucru sunt, din păcate, sigur. Aproape nimic nu s-a schimbat în bine din toate relele pe care le-am prezentat și analizat în rubrica de față. Și când spun asta, mă refer la faptul că în proporție de peste 95 la sută, editorialele mele au fost critice, o sumedenie de oameni implicați în administrarea țării și a județului fiind puși efectiv la zid din cauza acțiunilor lor fără noimă și fără direcție. Dacă e să enumăr editorialele care nu au avut conținut critic, acestea se referă la foarte puțini oameni ai locului, dintre care, fără a stabili o ierarhie anume, enumăr: Simona Radiș, Mugur Călinescu, Lucia Olaru Nenati, Gelu Graur, Mihai Fediuc, Cornel Șfaițer, Valeriu Iftime, Gheorghe Ciubotaru, Anca Larionesei, dar și câțiva reprezentanți ai mediului politic: Relu Târzioru și Romică Magopeț (în calitate de gospodari) sau Ionică Nechifor (în calitate de manager). Și dacă tot am pomenit despre mediul politic, ei bine, aici a fost bătaia peștelui în ceea ce privește critica. Reprezentanți ai tuturor partidelor parlamentare, lideri locali sau centrali au fost trași pe … roata editorialelor mai mult sau mai puțin crunt, în funcție de prostiile, derapajele, anomaliile sau inechitățile consemnate în acțiunile lor. În concluzie, o mulțime de lucruri rele au fost disecate și prezentate în rubrica de față, iar faptul că am ajuns în situația aceea stupidă creionată prin expresia „câinii latră, caravana trece”, m-a făcut de multe ori să mă gândesc la modul cel mai serios dacă au vreun rost rândurile pe care le citiți, dacă produc măcar a suta parte din efectul dorit. În condițiile în care, contrar situației dinainte de 89, când nimeni nu vorbea și o sumedenie de ciudați ascultau și cel mai mic pârț, astăzi am ajuns în extrema cealaltă, adică toată lumea vorbește, strigă, arată cu degetul și nimeni, absolut nimeni, nu ascultă. Acesta este motivul pentru care adeseori m-am gândit să mă opresc din a scrie, din a-mi face cunoscute ideile și concepțiile despre lume și viață în această neagră perioadă în care mult mai mulți sunt cei ce scriu decât cei care citesc. Din fericire, de fiecare dată, un resort lăuntric m-a împins înainte: doar lașii și ratații renunță la vise și idealuri! Apoi, un alt motiv pentru care am continuat și continui să șfichiuiesc oameni și fapte anapoda are legătură cu generația viitoare din proxima mea apropiere, adică nepoții mei. Ce le voi răspunde dacă într-o zi mă vor întreba: tu ce ai făcut și cât ai făcut ca să asiguri urmașilor tăi o lume bună, așa cum ți-au lăsat-o ție părinții și bunicii? Cum nu-mi place să dau din umeri sau să răspund precum politicienii, adică cu minciuni, fără substanță și fără subiect, am continuat, deși limitele acestei îndeletniciri încep a se întrevedea. Chiar dacă eforturile noastre, ale jurnaliștilor care nu se prostituează așa cum fac mulți lefegii din breaslă și scriu conform conștiinței și adevărului din jur par a fi sortite eșecului, menirea ne e mai mult decât evidentă: vom continua să încercăm să fim o luminiță în interiorul tunelului și nu la capătul lui, o busolă, o cărare pentru cei mulți, dar și un harapnic de foc biciuind potentații zilei atunci când aceștia dau în gropi. Iar celor care cred că a concepe și realiza așa cum trebuie un editorial, cu cap, coadă, conținut, dar mai ales cu consecvență și coerență este un lucru simplu, îi invit politicos să încerce, măcar verbal, o analiză cât de cât profundă a unui eveniment sau a unei situații. Vor constata că nu e deloc ușor! Până se vor convinge și unii cârcotași de acest lucru, eu, cu ajutorul lui Dumnezeu și al vostru, cei care citiți aceste rânduri, mă voi poziționa, încă de la următoarea scriere, pe traseul către o cotă superioară în ceea ce privește numărul de editoriale. 300 sau, cine știe, poate mai sus. Așa să-mi ajute și așa să vă ajute Dumnezeu!
