În prezent, în aproape toate obiceiurile culinare naționale, pizza a devenit un element de bază al dietei, de multe ori ieșitul la restaurant ducând la reflexul de a comanda acest fel de mâncare. Chiar dacă este unul dintre cele mai populare alimente, originile sale sunt destul de greu de identificat și totul depinde de cum definim pizza. Dacă o considerăm o pâine plată, cu toppinguri pe ea, sunt informații că în jurul secolelor VI-V î. Hr. armata persană își folosea scuturile pentru a găti această mâncare în momentele de liniște dintre bătălii. Pentru o masă mai rapidă, soldații presărau peste pâinea prăjită astfel brânză, curmale și alte ingrediente. Arheologii care au excavat site-ul orașului Pompeii, îngropat în lava erupției vulcanului Vezuviu, în anul 79 î. Hr., au descoperit un fel de prăjituri plate făcute din făină, acestea fiind o bază populară în dieta locuitorilor din Pompeii, dar și din orașul grecesc învecinat, Neapolis, actualul Napoli. În unele magazine din Pompeii s-au descoperit echipamente și unelte asemănătoare cu cele folosite astăzi în pizzerii. În Grecia antică, locuitorii făceau o pâine plată, numită „plakous” („plat”), care era aromată cu condimente precum ierburi, ceapă, brânză și usturoi. O referire timpurie la o mâncare asemănătoare pizzei se regăsește în „Eneida” lui Vergilius (circa 19 î. Hr.) când, la un moment dat, Eneas și însoțitorii săi primesc o masă ce cuprindea turte rotunde, numite „pitta”, acoperite cu legume gătite. Într-o carte de bucate romană, datând din secolul I d. Hr. și atribuită lui Marcus Gavius Apicius, un mare gurmand roman, dar și la fel de mare iubitor de lux, sunt date câteva rețete care îl instruiesc pe bucătar să pună diverse ingrediente pe o bază de pâine plată. Una dintre rețete recomandă ca ingrediente carne de pui, usturoi, brânză, piper și usturoi, rețetă foarte apropiată de cea a pizzei moderne, lipsind doar tradiționalul, azi, sos de roșii (să nu uităm că roșiile vor fi aduse în Europa 1500 de ani mai târziu, de pe continentul american). Pâinea plată era un aliment indispensabil în antichitate. Pâinea era folosită nu doar ca farfurie pentru mâncare, ci și ca șervețel, la final, pentru că doar cei bogați își permiteau să dețină veselă și ustensile reale. Plecând de la aceasta, unii etimologi au considerat că termenul „pizza” provine din cuvântul grec medieval „pitta”, însemnând „prăjitură” sau „plăcintă”. În jurul anilor 1500-1600, roșiile își croiseră deja drum din Lumea Nouă către Europa. Ca și cartofii, inițial au fost privite cu neîncredere de către europeni, fiind considerate otrăvitoare. Nu după mult timp, locuitorii săraci din Napoli, în ale căror cămări sărăcăcioase se puteau găsi doar ulei de măsline, făină, brânză, ierburi și untură, au adăugat roșiile demonizate amestecului, dând lumii prima pizza cu sos de roșii, cunoscută sub numele de „Pizza Napoletana”, considerată de mulți ca prima pizza modernă și definită ca pâine plată acoperită cu brânză și sos de roșii. După încă un secol, prin 1700, turiștii ce vizitau Napoli mergeau prin mahalalele sărace ale orașului pentru a gusta acest preparat țărănesc gătit de bărbați numiți „pizzaioli”. Se spune că în ultimii ani ai secolului al XIX-lea, regele Italiei, Humbert I și soția sa, Margherita, aflați în vacanță la Napoli, i-au chemat la palatul regal pe cei mai faimoși pizzaioli ai vremii, comandându-le rețetele lor de pizza. Unul dintre acești pizzaioli, Raffaele Esposito, considerând că usturoiul, ca ingredient, nu este potrivit pentru gusturile alese ale capetelor încoronate, a gătit trei sosuri diferite pentru cuplul regal. Acest lucru se întâmpla la 11 iunie 1889, iar reginei consoarte i-a plăcut atât de mult a treia dintre rețetele de pizza încât i-a trimis o scrisoare de mulțumire celui care o gătise. Această pizza, care era garnisită cu roșii, mozzarella și busuioc, pentru reprezenta culorile de pe drapelul Italiei, roșu, alb și verde, a fost ulterior numită de către creatorul său „pizza Margherita”. Există mai multe teorii referitoare la originea termenului „pizza”, nu neapărat legate de originea produsului. Una dintre teorii afirmă că ar deriva din cuvântul napoletan „pinsa”, participiu trecut al verbului latin „pansere”, adică „a bate, a zdrobi, a presa”. O altă teorie dă termenului o origine balcanic-mediteraneană, considerându-se că ar deriva din grecescul „pitta”, sau „pettitos”, însemnând „copt”. În sfârșit, unii filologi cred că acest cuvânt provine din vechi germanicul „bizzo” sau „pizzo”, cu semnificația „mușcă”, în relație cu verbele englezești „bit-bite”, adică „a mușca-mușcă”. Termenul ar fi ajuns în Peninsula Italică prin secolul VI, odată cu invazia tribului germanic al longobarzilor. Această etimologie este și cea recunoscută de către Oxford English Dictionary, chiar dacă nu a fost confirmată definitiv. La începutul secolului al XX-lea, imigranții italieni au adus pizza cu ei în America. Celebrități precum Joe di Maggio sau Frank Sinatra, ambii cu rădăcini italienești, au fost văzuți public savurând pizza, ceea ce a însemnat o reclamă dintre cele mai eficiente. Dincolo de aceasta, cântecul din 1952, cântat de Dean Martin pe coloana sonoră a filmului „The Caddy” și având titlul „That’s Amore”, conținea celebrul vers: „When the moon hits your eye like a big pizza pie – that’s amore” (Când luna îți lovește ochiul ca o felie mare de pizza – aceasta-i dragostea”), care a adus mai multă popularitate pizzei decât zeci de campanii publicitare.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
„Plakous” grecesc, cu creveți și ceapă caramelizată
Placă de marmură aflată deasupra intrării în Pizzeria Brandi, din Napoli, care i-a aparținut celebrului pizzaiola Raffaele Esposito și care marchează centenarul creării sortimentului „Pizza Margherita”
Scena din filmul „The Caddy” în care actorul Dean Martin cântă celebra melodie „That’s Amore”, care începe cu versul ce face referire la pizza
