Termenul „snob” a fost consacrat pe la jumătatea secolului al XIX-lea, de către romancierul britanic William Makepeace Thackeray, în volumul „Cartea snobilor”, publicat în 1848, în același an în care a fost lansat mult mai cunoscutul său roman, „Vanity Fair”. În accepțiunea inițială a autorului, snobul era un personaj gras, ridicol, extrem de vanitos, dar cuvântul a căpătat pașaport academic abia în 1874, când „Slang Dictionary ” („Dicționar de termeni argotici”), publicat la Londra, dă termenului trei etimologii. Potrivit primei interpretări, cuvântul ar fi fost folosit prima dată într-un Dicționar scoțian din 1781, în forma „snab”, însemnând „ucenic cizmar”. Poate fi o prescurtare a cuvintelor latinești „sine obolo” („fără bani”), desemnând condiția modestă din punct de vedere financiar a ucenicului. O a doua interpretare pleacă de la practica medievală de a atașa, lângă numele unei persoane de origine nobilă particula „nobs”, adică „nobili”, în timp ce persoanele de condiție modestă, erau numite „s nob”, o prescurtare a latinescului „sine nobilitate”, adică „ne-nobil”, „fără nobilitate”. Simpla transcriere a lui „s” înainte de „nob” dădea termenului un sens cu totul opus. În sfârșit, potrivit unei a treia accepțiuni, cuvântul a fost inițial un termen de jargon, folosit de către studenții de la Eton College și Cambridge, majoritatea de origine nobilă, pentru a-i denumi, în zeflemea, pe colegii lor cu origine burgheză, nenobilă, care își arogau o falsă origine nobilă, prefăcându-se a fi altceva decât erau în realitate, maimuțărindu-se cu o falsă origine. În timp ce fiii aristocraților erau numiți „nobs” („nobili”), celorlalți li se spunea, în derâdere, inițial „si-nobs”, adică „sine nobilitate”, apoi „snobs”, pur și simplu. În 1848, Thackeray publica într-un volum articolele satirice pe care le scrisese anterior, iar volumul său, cu titlul „Cartea snobilor”, introducea termenul „snob” în engleza literară. În 1860, omul de litere și politicianul francez Georges Guiffrey, cu autorizația lui Thackeray, face un portret al snobului: „Luăm un pic din tot ridicolul naturii umane, la care amestecăm câteva boabe de prostie, multă fanfaronadă, o anumită doză de trivialitate, meschinărie în gust și, mai presus de toate, absența totală a ceea ce este frumos, nobil și distins; acest amestec face un snob perfect. Este, după cum vedem, beotismul (bădărănia, vulgaritatea) ajuns la ultima sa expresie în rândul minții și al corpului. Și să adaug că snobii nu au sex, sunt de tot felul; nu au țară, sunt cetățeni ai lumii. Ei circulă, de mult timp, la toate nivelurile scării sociale. Te lovești de ei pe scări, îi întâlnești în saloane. Dacă vrei să vezi un snob uită-te în jurul tău. Ai grijă, totuși, ca ochii vecinului tău, care îți slujesc drept oglindă, să n u-ți arate un snob pe care nu ești foarte curios să-l vezi”. Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români care a făcut o excelentă și actuală portretizare a snobului este I.L. Caragiale, cu personaje precum Nae Cațavencu sau Conu Leonida. Societatea britanică, în care există foarte mulți aristocrați, e un mediu perfect al snobului, iar exemple sunt din belșug. Astfel, la o petrecere de caritate la care a participat și viitorul rege, Edward al VII-lea, pe atunci prinț de Wales, acesta l-a întâlnit pe croitorul său, care tocmai părăsea incinta. Prințul, care se pregătea să intre, l-a întrebat pe acesta despre petrecere. „- Minunat, Înălțimea Voastră, dar există aici o amestecătură”, răspunse croitorul, referindu-se la combinația de aristocrați și oameni de rând ce participau la eveniment. La care, prințul a replicat: „- Dar, dragul meu, te așteptai la o petrecere exclusiv a croitorilor?” Un alt exemplu de snobism britanic este oferit de dressing code-ul celebrului turneu de tenis de la Wimbledon. Acolo, jucătorii nu pot folosi altă culoare decât albul – nici măcar culorile apropiate de alb sau crem-ul nu sunt permise, iar orice dungă de culoare, ca ornament în jurul gulerului sau al tivului fustei nu trebuie să depășească un centimetru. Chiar și Roger Federer, regele neîncoronat al Wimbledonului cu cele opt titluri de simplu la masculin, a trebuit să renunțe la pantofii săi de sport cu talpă portocalie când juca pe terenurile de acolo.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Gravura pe lemn făcută chiar de către Thackeray pentru prima ediție a cărții sale, Cartea snobilor (1848)
Caricatură americană din secolul al XIX-lea, în care personajul central îi arată „Unchiului Sam” (președintele SUA) un snob englez care nu va fi niciodată un gentlemen
Edward al VII-lea al Marii Britanii și regalia sa completă. Poziția în care este pictat, regalia, toate exprimă snobism
(1901-1910)
