Personal, nu cred în existența răului absolut. Indiferent cât de rău ar fi un individ, undeva, în sufletul lui, tot mai există o fărâmă de bunătate. Și, deși nu mă pot plânge de lipsa imaginației, îmi vine greu să mi-i închipui pe politicienii noștri urzind planuri despre cum să ne facă viața mai rea. Nu cred că, la ceas de noapte, parveniții politici se adună prin catacombe (sau prin restaurante de lux, că treaba asta cu locațiile obscure s-a cam fumat de ceva vreme) și pun la cale cum mai facă rău poporanilor ce se încăpățânează să mai trăiască în țara asta. Evident, se gândesc doar la propriul bine, că de asta s-au băgat în politică.
Și totuși, rezultatele acțiunilor celor aflați la conducerea țării arată de parcă avem de-a face cu niște tirani malefici pentru care singura bucurie e nefericirea altora. Pe aleși parcă i-a apucat nebuneala și reformele cu care ne amenință au rezultate din ce în ce mai nenorocite. Bancul ăla în care pesimistul susține că mai rău nu se poate, în timp ce optimistul e de părere că e loc și de mai rău, n-a avut nicicând mai multă acoperire ca în aceste zile. Pentru mulți – mai ales pentru cei care își desfășoară activitatea în sistem – răul suprem în Educație a fost reprezentat multă vreme de Ecaterina Andronescu, o culme a incompetenței dificil de depășit sau măcar de egalat. Și, totuși, „miracolul” s-a produs, lopata utilizată la îngroparea învățământului a fost preluată în cele din urmă de Monica Anisie, cea în mandatul căreia s-a murit pe bune în sistem. Mai rău nu se poate? Ba se poate… Sorin Cîmpeanu a revenit la minister și a demonstrat că e loc și de mai rău, reformele inițiate fiind chiar mai rele decât dezastrul pe care trebuiau să-l combată. Module introduse în loc de semestre, deși nu există încă programă școlară și nici manuale pentru acestea, vacanță de schi și ce se mai poate… Dacă i se mai oferea timp, probabil că băga și o vacanță pentru golf…
Chiar dacă n-a avut prea mult timp la dispoziție, Sorin Cîmpeanu a atins acel punct care i-a făcut pe mulți să concluzioneze că mai rău nu se poate. Ba se poate… Vorba optimistului. Și s-a putut… Deși mucaliții spuneau că pentru portofoliul de ministru al Educației președintele Iohannis are de ales între Dănuț Andrușcă și multilateralul Lucian Bode, până la urmă s-a optat pentru varianta Ligia Deca, personaj obscur care are toate șansele să-și spulbere toți „adversarii” în competiția pentru titlul de gropar al Educației.
Presa mai mult sau mai puțin afiliată s-a blocat pe plecăciunea făcută în fața președintelui Iohannis, dându-i tot felul de interpretări. Ba că e gest masonic, ba că e unul de slugărnicie… Serios? Își imaginează cineva că în România Educată poți ajunge ministru al Educației fără să ai mare tangență cu sistemul dacă nu dai dovadă de slugărnicie față de cel mai profesor om din stat? Slugărnicia e în fișa postului; nu există altă variantă de lucru.
De fapt, presa trebuia să se concentreze asupra personajului Ligia Deca și nu pe gesturile acesteia, însă aceasta e o manevră tipică de a abate atenția de la aspectele cu adevărat importante. La cei aproape patruzeci de ani, Ligia Deca a reușit un parcurs profesional demn de invidiat. A terminat o facultate ce nu are tangență cu sistemul de învățământ – Facultatea de Navigație și Transport Naval din cadrul Universității Constanța, unde și-a mai tras și un masterat. Probabil că, sub înțeleapta ei ocârmuire, învățământul o să meargă ca pe ape. La mai puțin de zece ani după absolvire a ajuns consilier de stat în cadrul Administrației Prezidențiale și cică e cadru didactic asociat pe la Universitatea de Vest și SNSPA. Cam atât despre experiența profesională. După cum se vede, n-a cunoscut îndeaproape neajunsurile învățământului românesc, dar asta nu e o problemă; geme guvernul de astfel de competenți.
Ligia Deca și-a propus să continue reformele din cadrul proiectului prezidențial România Educată, ceea ce nu prea lasă cine știe ce șanse pentru optimism. Tot timpul se poate și mai rău, dar parcă răul mai mare decât cel precedent a venit prea devreme.
