Timpul ne face mereu surprize, dar nu toate îmbucurătoare. Iată, acum ne-a adus vestea tristă, logic posibilă, dar mereu neașteptată și cutremurătoare în cazul unor oameni pe care sufletul colectiv îi dorește sau îi percepe ca fiind eterni. Aflăm, așadar că ne-a părăsit doamna profesoară Maria Cojocaru, una dintre acele persoane rare într-o societate omenească, ce-și merită din plin numele de „oameni de patrimoniu”, cum mi-a plăcut să-i numesc din considerentul că, de vreme ce există cărți, clădiri, obiecte de patrimoniu, adică de valoare superlativă, de ce n-ar fi potrivit acest calificativ și pentru asemenea oameni, de vreme ce ei constituie caratele de noblețe și valoare ale unei localități. Iar doamna profesoară Maria Cojocaru este o adevărată legendă despre care se pot scrie cărți și se pot face filme, mai ales în vremea noastră în care numărul exemplaritățiilor scade drastic, din păcate. Ea a performat în tot ce i-a atribuit viața, în chip invers proporțional cu condițiile sale obiective. Dacă mai există cineva pe aici cineva care nu cunoaște acest exemplu de viață, rezum drastic și esențial, sub imperiul veștii parcă mereu neașteptate. A fost o persoană ce și-a învins mereu condițiile precare prin propriile înzestrări excepționale, prin voința, caracterul, energia, talentul, harul, simțul datoriei ș.a.m.d. cu care a înzestrat-o divinitatea.
Iar cea mai mare performanță existențială a sa a fost întâlnirea cu un simil al său masculin, înzestrat aidoma, cu care a realizat un cuplu de-a dreptul mitologic. Căci ei, profesorii Maria și Gheorghe Cojocaru, sosiți cândva la Botoșani cu o zestre materială înduioșător de precară, au reușit să ridice calitatea și valoarea muzicală a școlii – și nu numai – botoșănene până la performanțe uimitoare și aprecieri naționale superlative de anvergura miracolului. Pentru că am trăit personal acea vreme de care povestesc, pot da mărturie a emulației și efervescenței culturale excepționale de atunci la care profesorul Gheorghe Cojocaru a contribuit decisiv prin tot ce a făcut, dar nu în ultimul rând, prin prețuirea deosebită arătată creației și memoriei eminesciene, ale cărui poeme transpuse muzical creau o adevărată magie. Era vremea magiei eminesciene de neuitat la care el, magistrul, a contribuit enorm și inubliabil.
Cei care i-au fost elevi şi colaboratori nu l-au putut uita şi au dus modelul lui cu ei în şcolile unde au predat, încercând să transmită şi elevilor lor exemplul pasiunii sale puse în slujba unui ideal şi care configurează pe deplin exemplul acelei categorii pe care am numit-o cândva „oameni de patrimoniu”, cei care în viaţă fiind, ar trebui preţuiţi, susţinuţi şi răsplătiţi de societate, iar dincolo de ea, neuitaţi şi pomeniţi cu cinstire.
Dar doamna Maria nu s-a mulțumit doar să fie consoarta unui maestru genial cu care împreună au reușit să creeze un mit pedagogic și muzical și să formeze și ea ca profesor elevi de elită. Ci, după trecerea iubitului său consort în corul raiului, și-a șters repede lacrimile și a purces la adunarea, structurarea și organizarea informațiilor referitoare la acest miracol, povestind în carte („Dirijorul Gheorghe Cojocaru şi corurile sale”) istoria aceasta care a marcat viața culturală botoșăneană într-un mod decisiv și radical. Asta pentru că de rodul talentului și devoțiunii acestui cuplu și acestui profesor au beneficiat zeci de elevi, dintre care mulți au ajuns la rândul lor pedagogi și au transmis elevilor cunoștințele, dar și modul pedagogic al maeștrilor lor.
Aici se cuvine să-mi aplec și eu, personal, cu gratitudine, fruntea regretului la despărțirea de mult iubita profesoară Maria Cojocaru, cea care m-a îndrumat muzical și m-a sprijinit și pe mine în pregătirea cântecelor înregistrate pe albumul „Poezia colindelor noastre” cu care apoi am ajuns până dincolo de ocean. Dar meritele Doamnei continuă și în calitatea ei de mamă, prin osârdia de a-i educa și forma ca oameni și creatori pe cei trei fii ai săi, pe deplin realizați pe plan muzical.
Așadar ne despărțim acum de o personalitate deosebită, exemplară, inubliabilă, care își ia rămas bun de la concetățenii săi, cu conștiința împăcată de a-și fi îndeplinit toate îndatoririle existențiale pe care și le-a asumat ca fiindu-i proprii. Zbor lin, iubită Doamnă magistru, spre raiul sufletelor luminate!
