Ventrilocismul este arta de a „arunca” vocea, adică de a vorbi astfel încât sunetul să pară a veni de la distanță, sau dintr-o altă sursă decât vorbitorul. În același timp, vocea este disimulată, parțial de înălțimea sa sporită, ceea ce sporește efectul. Inițial, ventrilocismul a fost o practică religioasă antică. Numele provine din cuvintele latinești „venter” („burtă”) și „loqui” („vorbește”), adică „a vorbi din stomac”. Grecii, la rândul lor, au numit această artă „eggastrimuthos” („gastromanție”), cu aceeași traducere precum cea din latină. Se credea că zgomotele produse de stomac erau vocile morților, care-și stabiliseră „reședința” în stomacul ventrilocului. Ventrilocii ar interpreta apoi sunetele așa cum se credea că ar putea fi înțelese de către cei morți, tot lor atribuindu-li-se și capacitatea de a prezice viitorul. Printre primii profeți consemnați istoric și literar că ar fi folosit această capacitate a fost celebra Pythia, preoteasa de la templul lui Apollo din Delphi, care era un fel de transmițător al oracolului delphic. Urme ale activității ventrilocilor au fost aduse la lumină de către arheologi în teritoriile antice locuite de egipteni și evrei. Eurykles din Atena a fost cel mai celebru dintre ventrilocii greci, atât de faimos încât, după numele său, ventrilocii mai erau numiți „eurykleides”, dar și „engastrimanteis” („profeții din burtă”). Există popoare care cred și astăzi în capacitatea ventrilocilor de a profeți, printre ele zulușii, din Africa de Sud, maori, populația indigenă polineziană din Noua Zeelandă, dar și inuiții din regiunile arctice ale Americii, Europei și Asiei. Ventrilocul era, așadar, un clarvăzător (astăzi i-am spune, mai curând, mentalist), care interpreta sunetele venite din stomacul său, sau al unei alte persoane și în funcție de presupusa sursă transmitea predicții de viitor, mesaje de la strămoșii morți, sau vești proaste, ori bune, despre viitorul spiritului pacientului. Primul ventriloc cunoscut ca atare este Louis Brabant, valetul regelui Franței, Francisc I (1515-1547). Henri King, numit „șoptitorul regelui” a avut aceeași funcție pentru regele englez Carol I Stuart, în prima jumătate a secolului al XVII-lea (1625-1649), dar nu a fost capabil să-i prezică suveranului faptul că va sfârși prin a fi descăpățânat, în urma revoluției engleze. Până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, spectacolele ventrilocilor ajung o formă consacrată de divertisment în Anglia, deși majoritatea artiștilor își „aruncau vocea”, pentru a face să pară că vine de departe (ventriloc la distanță) mai degrabă decât metoda modernă de folosire a unei păpuși, aproape de ventriloc și cu care acesta conversează. Până la sfârșitul secolului al XIX-lea, „ventrilocul” era un moment standard în cadrul vodevilului, iar manechinul său de lemn va deveni emblematic pentru ventriloc în cultura populară. O dificultate cu care se confruntă ventrilocii este că toate sunetele pe care le scot trebuie rostite cu buzele foarte puțin întredeschise. Pentru sunetele labiale f, v, b, p și m (sunetele labiale sunt cele care se articulează cu participarea buzelor), singura opțiune este înlocuirea lor cu altele. Englezii și americanii parodiază această dificultate prin cuvintele „gootle o’gear”, care exprimă incapacitatea ventrilocilor mai puțin experimentați de a rosti „bootle of bear” („sticlă de bere”). Ventrilocii moderni folosesc mai multe tipuri de păpuși, din pânză moale, din spumă, marionette flexibile din latex sau din lemn. Unul dintre cei mai cunoscuți ventriloci români este Eduard Andrei, fost actor la Teatrul „Mihai Eminescu”, din Botoșani, însoțit de simpatica sa păpușă, devenită celebră sub numele de „nea Alecu”.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU