A zice că poporul nostru nu mai are nici o șansă sună precum profețiile Casandrei, din mitologia greacă, ce anunța dezastre dar nu era niciodată crezută. Ar fi ceva adevărat și totodată neadevărat, la fel ca orice generalizare mai mare decât o bilă vopsită pe câte jumătate în alb și în negru. O parte zdravănă din popor, cam un sfert (în pofida cifrelor preliminare ale așa zisului recensământ) a avut șansa să plece peste granițe și să-și afle acolo șansa pe care nu a găsit-o aici. Un alt sfert din cei rămași sunt copii, sau tineri aflați la studii, care încă nu au ajuns la vârsta în care să decidă, precum părinții lor. Cam zece procente dintre românii rămași în țară sunt bugetari, vânători de drepturi, plătiți regește, în comparație cu angajații din mediul privat, deoarece guvernul, când nu are bani să-i plătească, se împrumută în neștire, contând pe voturile lor. Mai sunt pensionari, cam treizeci la sută dintre locuitorii din România, procent uriaș, a căror întreținere se va adăuga la plata împrumuturilor făcute cu senină inconștiență de diferitele guverne, pentru scopuri pur meschine, și va apăsa greu pentru generațiile următoare.
Aproape tot restul – destul de puțin – lucrează în sectorul privat, unde lucrurile stau cu totul altfel. Ideală ar fi reetatizarea, în care toți să ne angajăm la stat, ca pe vremea comuniștilor, când bunurile erau ale întregului popor, de fapt ale nimănui.
Mai există totuși o clasă, infimă ca procent, autointitulată „politicieni”. Problema uriașă este că ne-au înscris, ca țară, pe un drum strâmb, care ne depărtează pe zi ce trece de adevăratele valori ale Europei, ai cărei membri pretindem suntem.
Ei sunt adevărații beneficiari a bogățiilor și resurselor țării. Și pentru că nu pot face asta singuri, s-au întovărășit cu o camarilă ce nu le iese din cuvânt. Din ea fac parte: rubedenii și neamuri, cumetri, amici, amante. Cu toții mănâncă o pâine albă fără să-și murdărească degetele sau să-și frământe mintea.
Această grupare minusculă de borfași încearcă să ne lămurească că negrul e alb, să ne impună noi valori, să ne împingă de la normalitate la anormalitate. Până acum, au reușit, culmea – chiar cu largul nostru concurs – și nu există nici un motiv pentru care să nu le meargă și de acum înainte.
Ei vor să ne convingă că e normal să furi. E firesc să plagiezi o lucrare cu care să te transformi peste noapte din semianalfabet în absolvent de studii superioare cu masterat și eventual doctorat. Doar n-ai dat nimănui în cap, iar foloasele obținute de pe urma falsurilor grosolane nu le-ai furat de la o persoană anume, ci de la anonimul stat. În lumea strâmbă, e normal să existe și astfel de facultăți, care dau fără discernământ diplome unor șarlatani oploșiți în eterna ecuație de partid. E normal să ai grijă de ai tăi și să îți pui fiii și fiicele, verii și verișoarele, cumetrii și finii peste tot unde poți în aparatul bugetar, fără să se complice să mai dea concurs, chiar dacă tot furt se cheamă, păgubitul fiind un specialist competent, dar și poporul. Nu are importanță dacă se pricep sau nu, nici măcar dacă trec sau nu pe la serviciu, sunt alții, mai mărunți, care fac treaba. La fel, e normal să-ți dai legi pentru tine și apropiații tăi. Spre exemplu, ca să îți crească ție sau nevestei leafa, dai o lege prin care le crești pe toate, că doar nu dai de la tine, ci din anonimul buget național.
Nu are importanță dacă, spre exemplu, ești baștan și depășești cu mult limita legală a vitezei când mergi cu automobilul, chiar dacă uneori se întâmplă să omori ori să schilodești oameni. Tu ai dreptul să o faci, mai ales dacă ai bani amenzi, de avocați și cunoști judecători, pentru că legile sunt pentru plebe.
Ca profesor, e normal să dai ore în particular și să le pui note mici elevilor tăi care nu cotizează, oricum statul nu te plătește suficient. Ca medic, e mai mult decât normal să accepți plicul pe care pacientul recunoscător ți-l strecoară în buzunar. E lipsit de importanță că ai leafa mare, ca în occident, iar amărâtul ce ți-a dat șpagă poate că nici măcar nu are ce pune pe masă.
Iar ca politician, e mai mult decât firesc să minți pe față, bătând câmpii despre ce ai de gând să faci sau despre câte ai făcut, pentru că oamenii au memoria scurtă și se lasă prostiți de fiecare dată și te votează, iar și iar. Chiar se merită, pentru o lună de muncă de convingere, o dată la patru ani, când e campanie electorală, să huzurești restul timpului. Ca prim ministru, bărbat sau femeie, nu are nici o importanță dacă ești pur și simplu prost și nu te pricepi la mai nimic, ocupi funcția cu răspundere, pentru că impostura e normalitatea și nimic nu mai încape pe lângă ea. Iar președintele țarii ne lasă nelămuriți. Când ne-a mințit: atunci când ne-a spus că pesede e dușmanul poporului, vreme de ani de zile, sau când a întors-o ca la Ploiești, că pesede e un partid reformat, chiar dacă are aceeași șefi, și să pună de o alianță?
Vedem pe viu intrarea în lumea noastră deformată atunci când se întorc, pentru vacanță, stranierii. Unora dintre ei li s-au inoculat adânc deprinderile occidentale și se comportă ca acolo. Alții se simt descătușați, după ce au respectat de frică regulile din țara adoptivă și se comportă ca aici: scuipă pe stradă, aruncă chiștoacele pe geamul larg deschis al turismului pe care ies și manele date la maxim, conduc cu viteză mașina închiriată pe care au adus-o ca să-și impresioneze neamurile, parchează pe unde vor, indiferent dacă e voie sau nu, stâlcesc limba română și își încarcă până la refuz cărucioarele, la supermarket, pentru că au bani. Cam așa cum facem și noi, cei care trăim zi de zi în această realitate, care e doar simbolic paralelă cu normalitatea.
În acest moment, puțini români nu au călătorit măcar o dată „dincolo”, deci au văzut cum arată normalitatea în societățile civilizate. Dar aici, la noi, pur și simplu nu merge. Și nici n-o să meargă prea curând. Clica ajunsă la putere nu se mai dă plecată. Puținii care ies sunt repede înlocuiți cu alții, mai rapace, mai ticăloși. Iar dacă, prin absurd, am pleca toți, mai puțin ei, nici măcar atunci nu ar fi o problemă: ar aduce srilankezi sau nepalezi să-i slujească, ar face orice pentru ca lumea lor să rămână strâmbă. Adică exact așa cum a fost și e acum.
Când nopții i se spune zi – George Lazăr, director
