Conform dexonline.net, definițiile termenului „sardonic” sunt: „(despre râs, zâmbet) Care dă gurii un aspect răutăcios; batjocoritor, sarcastic; care exprimă răutate, satisfacție diabolică, batjocoritor, malițios, sarcastic”. „Băieții răi” din thrillere și filmele horror ne fac adesea să ne înfiorăm cu râsetele lor crude și forțate, numite și „sardonice”. Care este originea termenului și cum s-a ajuns la asocierea sa cu râsul? Termenul „sardonic”, în forma greacă „sardánios” apare pentru prima dată în Odiseea lui Homer, pentru a descrie râsul amar al lui Ulise după ce acesta, deghizat în cerșetor, reușește să se ferească de piciorul de taur aruncat ca dar spre el, de către Ktesippos, unul dintre pețitorii Penelopei. Ulterior, poetul liric grec Simonides din Ceos (sec. VI-V î. Hr.) va folosi cuvântul pentru a descrie rânjetul durerii cauzată celor care pășeau pe insula Creta de către îmbrățișarea fierbinte a lui Talos, un gigant de bronz creat de zeul focului, Hefaistos și dăruit lui Minos, legendarul rege al Cretei. La ordinele acestuia din urmă, orice intrus care îndrăznea să calce pe insulă era îmbrățișat mortal de către Talos, după ce acesta își înroșise în prealabil trupul în foc. Conform filosofului grec Zénobios (sec. I d. Hr.), înainte de a veni pe insula Creta Talos trăise mult timp în Sardinia, numită și Sardos, în vechime, acolo unde ucisese, cu îmbrățișarea sa, mulți oameni. Menționarea acestei insule ne apropie de originea acestui termen, căruia latinii îi spuneau risus sardonicus. În urmă cu aproximativ 2800 de ani, insula a fost ocupată de către cartaginezi, care au introdus aici o practică teribilă, menționată în izvoarele antice. Bătrânilor neputincioși, dar și răufăcătorilor, li se rezerva o moarte ritualică, fiind uciși prin ingerarea unei poțiuni otrăvitoare, preparată dintr-o plantă numită „iarba sardonică”, fiind apoi aruncați de pe vârful unei stânci. Dacă după ce băuseră otrava nu muriseră erau bătuți până la moarte, trupurile lor fiind date ca ofrandă zeului Cronos, conform relatărilor istoricului grec Timeu din Tauromenion, sec. IV-III î. Hr.). După absorbția în organism, această plantă provoca spasme mușchilor faciali, astfel încât rânjetul condamnaților părea să indice că râdeau și mureau fericiți. Timp de secole, identitatea plantei a fost un mister pentru cercetători, fiind exprimate două opinii acreditate științific referitoare la aceasta. Potrivit primei dintre ele, ar fi vorba despre planta Ranunculus, numită și „Piciorul cocoșului”, deoarece are rădăcina asemănătoare ghearei unui cocoș. Cunoscută în medicina tradițională, este folosită ca plantă medicinală puțin și pe termen scurt, din cauza toxicității sale mari, doar extern, pentru nevralgii locale și reumatism. Între timp, în primul deceniu al mileniului nostru, oamenii de știință de la Universitatea din Piemontul Oriental-Italia, au anunțat că au identificat compusul sardonic ce provoacă rânjetul cu același nume în planta numită științific „Oenantha crocata”, sau „Șofranul otrăvitor”, în limbaj popular, o plantă neurotoxică la care fac referire și izvoarele antice, din aceeași familie cu mărarul, țelina, morcovul, coriandrul etc. Numele „oenanthe” provine din cuvintele grecești „oinos = vin” și „anthos = floare”, referire nu la faptul că florile ar avea miros de vin, ci deoarece consumul în cantități foarte mici, sau simpla inspirare a vaporilor săi toxici provoacă tulburări ale stării mentale, asemănătoare beției, în cazul celor ce le consumă. Întreaga plantă este foarte toxică, ingerarea ei provocând o paralizie facială însoțită de contracții bruște și foarte dureroase ale mușchilor feței, deformând fizionomia într-un rânjet sarcastic (risus sardonicos) și provocând moartea prin asfixie. Epitetul „crocata” provine din latinescul „crocus”, desemnând un gen de plante cu peste o sută de specii, fiind cunoscut mai ales ca sursă de șofran, iar el a fost adăugat la denumirea „oenanthe” pentru că tuberculii acestei plante secretă un ulei de culoare galben-șofran. De menționat că atât „Piciorul cocoșului”, cât și „Șofranul otrăvitor” cresc și în prezent în Sardinia, dar și în România. Așadar, atenție mare la ce și cum consumați, dacă nu vreți să aveți un „râs sardonic”!
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Talos, gigantul mitologic din bronz, a cărui îmbrățișare arzătoare, mortală, provoca „râsul sardonic”
Monte Pulchiana, uriaș monolit de granit din Sardinia. Se zice că de aici erau aruncați, ca jertfă pentru Cronos, bătrânii și răufăcătorii după ce fuseseră siliți să ingereze „iarba sardonică”
„Oenantha crocata”, sau „Șofranul otrăvitor”, ale cărei substanțe toxice provoacă, prin ingerare, o paralizie facială și spasme care se pot asemăna cu ceea ce Homer numea „râs sardonic”, adică „răutăcios, plin de sarcasm și batjocoritor”. Se aseamănă cu pătrunjelul și crește frecvent pe malurile râurilor, pe pajiști întinse, în mlaștini, în general în zonele marginale
