De cum am aflat despre incredibila performanță a băiatului român de aur, am simțit imboldul de a-i mulțumi și cred ca am fost prima care am scris, sub imperiul acelui elan: ”Iți mulțumim, pui de pasăre măiastră, că ai răsărit din umbra mult prea lungă a oboselii noastre de-a visa și ne-ai spălat deodată pentru toate umilințele stratificate în istoria sufletului nostru. Deși am un imn de slavă în suflet, nu voi copleși ecranul acestui – bine venit – spațiu de dialog într-o lume surdă, decât cu o asociere profund adevărată: victoria ta rimează cu aceea a Nadiei! Fie-i ecoul asemenea!”
Iar după cea de-a doua victorie – cea mai grea – și după ce am mai aflat cu aviditate cine este și cum a crescut acest băiat-miracol, pur și simplu n-am mai putut să închid un ochi în noaptea ce i-a urmat. Asta pentru că, pesemne, nu mai știm să facem față bucuriei, antrenați mereu în exercițiul permanent de-a rezista dezamăgirilor, veștilor deprimante, scumpirilor aberante și nejustificate, veștilor tragice, calamităților, accidentelor cumplite, fraudelor, roadelor corupției mereu ingenioase, trădărilor primite chiar de la oameni de încredere, etc.,etc. și care, îmi dau seama, ne-au confiscat și ne-au contorsionat răbdarea tot mereu îndemnată să rabde, să nu cedeze. Ei, bine iată că toate au fost răzbunate de acest neașteptat miracol care ne-a răpit somnul. Bine, eu am acest obicei irepresibil de-a mă bucura de asemenea vești ca și cum mi-ar aduce mie un dar neprețuit, căci așa m-am bucurat și de victoria Nadiei și de apariția surprinzătoare a Simonei, de trofeul celor două canotoare ale nordului nostru și de orice veste menită să spele zgura răbdării în depresie.
Căci acest băiat care a crescut de mic ca un delfin ce a aflat degrabă că apa îi este mai familiară decât uscatul, care s-a acomodat fără reticență somnoroasă la spartana necesitate a renunțării la cel mai dulce somn, cel matinal, degrabă conștient că acest sacrificiu este obligatoriu pe drumul spre succes; succes de care s-a simțit degrabă apt și capabil, dar fără a neglija nici datoria de a învăța , ne este dăruit nouă, tuturor, cu tot cu numele său regal, premonitoriu, pe care toată lumea a simțit că îi este predestinat. Victoriile lui, căci acum sunt două, sunt formidabile, de neuitat, căci și nepoții noștri vor povesti ca niște povești cu Harap Alb, cum un băiat aflat la vârsta lui Făt-Frumos ce a plecat în lume să o cucerească, la fel ca și vârsta Eminului nostru, plecat și el să-și întâlnească țara, s-a luptat în luptă dreaptă cu feciorii nobili ai marilor împărății, ieșind victorios în acvatica luptă, la fel de incredibil precum… celălalt David din străvechime care a învins Goliatul.
Dar cel mai înalt, fericit și tulburător moment, care ne-a mângâiat sufletul adesea ofilit de amărăciune, a fost sunetul imnului nostru sub fluturarea tricolorului, răsunat în mijlocul unui spațiu care nu o dată a fluturat vindicativ un steag mai puțin ospitalier. Ascultând aceste versuri realizăm că acest Zburător cu ochi inteligenți și vorbă măsurată a dat ascultare acelor versuri ce îndeamnă la deșteptarea românilor, atât de adesea răniți și umiliți în demnitatea lor, mai mult decât de orice boală.
E liderul, aceasta este vestea și speranța, care nu doar că va câștiga el însuși victorii prin harul, talentul și munca lui, ci va putea ridica, poate, energia ofilită a generațiilor acestea, așa precum sună de veacuri îndemnul străbun: ”sus să avem inimile!„ Și dacă va fi așa – și va fi! – aceasta va însemna cea mai prețioasă victorie!
Și încă ceva: mă tot gândeam privindu-i imaginea zburătoare – în apă, desigur!, cu brațele sale lungi și zvelte, oare ce imagine evocă? Și da, este simbolul deja utilizat, chiar și ca element schematic, al aviației, reprezentat chiar și pe marea statuie, o imagine a zborului avântat spre înălțimi. Ne amintim oare cine a evocat la noi, poate chiar premonitoriu, apariția aceasta, dulce astrală a Zburătorului ?
