Recenta umilire a echipei naționale de fotbal a scos la iveală tot ce este mai hidos în societatea noastră actuală: impostura, minciuna și formele fără fond întruchipate în instituții transformate în sinecuri politico-securistice. Peste toate, și caracteristicile nedorite ale unei părți – minoritară, din fericire! – a tinerei generații: adicția la facil, la înșelătorie, la obținerea rapidă a unor foloase necuvenite prin mimarea unor activități în care performanța se obține, în mod normal, prin muncă grea.
„Națională” a devenit un cuvânt care și-a pierdut înțelesul, acela de reprezentanță a națiunii. A ajuns o expresie comună unor selecționate întâmplătoare, încropite de oameni puși pe căpătuială imediată sau în căutare de faimă care să le faciliteze contracte mai bănoase pe „afară”, mânați de șefi veroși aidoma lor, fomată din grupuri de tineri aparent apatrizi, victime ale unei pregătiri precare dar, mai ales, ale unei educații deficitare.
Sporturile sunt – dincolo de sănătate și caracter – vitrina unei națiuni. Nu degeaba s-a spus de atâtea ori că rezultatele unor sportivi români care au intrat în ierarhiile mondiale fac cât zece reprezentanțe diplomatice la un loc. Atunci este firesc să ne întrebăm ce am făcut în ultimii 25 ani să împingem în față exemplarele cele mai reușite, care să ne reprezinte astfel încât să putem spune: „iată, aceștia suntem noi”? Răspunsul este evident, nimic. Ba dimpotrivă, prin regresul în educație și încurajarea unor sisteme corupte, am oprit până și înaintarea în primele rânduri a talentelor native.
În multe situații răul începe la noi chiar de la bază. În sporturile individuale, unde părinții pot asigura echipament, hrană și medicație adecvată, chiar și antrenor personal, apar și rezultate; dar ele rămân izolate dacă ne raportăm la uriașa bază de selecție națională. În sporturile de echipă lucrurile se schimbă, această susținere de acasă nu numai că nu ajută, ci chiar face rău grupului în ansamblu. Miturirea antrenorilor la juniori, o practică destul de comună, pervertește mintea tânărului din chiar primul an în care se apucă de sport. Ca și în toate celelalte domenii ale vieții, corupția răstoarnă scara de valori, promovând impostura și lăsând talentele reale fie să se piardă, fie să emigreze.
Copiii nu învață procedee tehnice, nu dobândesc cunoștințe tactice, sunt hrăniți acasă după ureche, nu sunt vitaminizați, pregătirea lor pentru performanță este zero. Părinții lor îi lasă pradă gadgeturilor, mentalității că banul învinge orice valoare și că munca susținută nu este neapărat cea mai sigură cale către succes. Cum unii părinți le cumpără copiilor locuri în domeniile publice bine salarizate, alții urmează aceeași cale în sport. Iar rezultatele sunt cele care se văd. Baza de selecție dintotdeauna, respectiv mediile sărace, nu este sondată de nimeni. Fiindcă de acolo banii nu vin imediat, ci abia după ani îndelungați de pregătire.
Dacă în competițiile interne adevărul poate fi escamotat, ierarhiile pot fi falsificate după bunul plac al diriguitorilor, iar impostura poate fi mascată cu tot felul de aranjamente, iată că la examenele externe eșecul vine dur, ca un pumn în ochi. Ne confruntăm cu națiuni care nu sunt mai bune ca a noastră, cel mai adesea cu unele mai puțin numeroase, nu cu mult mai corecte, dar măcar serioase în grija lor față de copii, de sport și de reprezentare. De aceea ne înving acum.
Am crescut generații nesănătoase, copiii de azi au în mare parte scutire la sport, nu știu să alerge corect, să înoate, să schieze, să patineze și sunt în general nesportivi. Nu numai la propriu, ci și în înțelesul figurat. Nu au noțiunea de fair-play și nici spirit de echipă. Iar această atitudine se regăsește în toate domeniile vieții, în politică, administrație, economie, cultură, timp liber. Putem corecta toate astea? Sigur că da, cam în 30 ani, adică timpul minim de dezvoltare al unei noi generații.
