Cu siguranță că prăpastia înspre care România alunecă repede și sigur n-ar fi fost atât de abisală și abruptă dacă mediul politic nu ajungea într-un asemenea hal de degradare. O țară în care oamenii caută partide și nu partidele oameni nu are nicio șansă să crească și să înflorească. Putrezirea este singura alternativă. De ce s-a ajuns aici? Pentru că șmecherii nației și-au dat seama încă din primele momente postdecembriste că politica este cel mai sigur și mai rapid mijloc de circulație către mormanele de bani gestionate de instituțiile statului. Drept urmare s-au cocoțat în fruntea lor și au început jaful. Apariția după 1989 a zeci și sute de universități particulare n-a fost deloc întâmplătoare, pe lângă faptul că acestea erau fabrici de bani erau și fabrici de diplome, de „binefacerile” privatizării învățământului beneficiind exact șmecherii pentru care cartea nu a reprezentat absolut deloc o prioritate. Dar cum pentru preluarea frâielor instituțiilor trebuiau îndeplinite niște condiții de studii, șmecherașii noștri au rezolvat în doi timpi și trei mișcări acest neajuns, depunându-și la așa zisele comisii de examinare niște dosare beton care i-ar fi făcut invidioși până și pe absolvenții de Harvard sau Sorbona. Ce specialitate aveau ei? Economiști și juriști, pentru că în aceste domenii banda rulantă a facultăților de mucava scotea specialiști într-un ritm amețitor. De ce așa-zisul mediu privat a optat cu predilecție pentru aceste specialități? Pentru că studiul (vorba vine!) economiei și al dreptului nu necesita mari cheltuieli, aparatură, laboratoare, activități practice ș.a. Era nevoie doar de hârțoage. Astfel, am ajuns probabil țara cu cea mai mare densitate de juriști și economiști pe metru pătrat, o parte dintre aceștia activând în mediul privat, o parte în instituțiile statului. Dacă v-ați gândit cumva că noianul de juriști și economiști din mediul privat sunt manageri sau specialiști la unitățile de profil private, v-ați înșelat! Ei sunt distribuitori de pizza, chelneri, vânzători de bilete sau alte asemenea meserii pentru practicarea cărora nu era absolut deloc necesară o diplomă de facultate. De altfel, scopul pentru care acești oameni și-au făcut rost de diplome cu ștaif a fost unul singur, și anume mirajul angajării la stat. Numai că, nefiind încadrați pe banda potrivită, au fost aruncați de vârtej pe bretelele secundare ale economiei de piață. Pentru norocoșii angajați în sistemul de stat a fost creat cadrul perfect de accedere în fruntea instituțiilor: nu trebuie să fii specialist în domeniu, ci un bun manager de parcă ar exista vreun aparat sau vreo trusă care să cuantifice activitatea managerială a acestor papagali vopsiți. Până mă vor convinge acești politruci de uluitoarele lor calități de lideri în domeniile în care activează, rămân la părerea și la ideea că spitalele trebuie conduse de medici, Inspectoratul Școlar de un cadru didactic, Direcția de Finanțe de un economist, Registrul Auto și ARR de către un inginer de specialitate, Direcția de Cultură de un artist, Direcția Agricolă de un agronom și așa mai departe. Citeam zilele trecute în „Monitorul” că la Direcția de Sănătate Publică ar urma să fie înlocuită Monica Adăscăliței, medicul care a dus în spate sistemul sanitar pe perioada pandemiei, cu un anume economist, motivația acestei schimbări fiind demnă de cascadorii râsului: una a fost legea în starea de alertă, alta în starea de urgență și cu totul altceva este acum, în perioada normală, când respectivul post nu poate fi ocupat decât de un funcționar public! Așadar, legea funcționarului public din România în care găsim o sumedenie de modificări la modificări și care în forma actuală este o caricatură de lege a fost singurul document legislativ invocat în acest caz. Faptul că un conducător de instituție care a dovedit că știe cu ce se mănâncă activitatea de acolo nu poate continua în funcție dacă nu se pliază pe o legislație șchioapă este încă un argument în favoarea ideii că multe legi din România sunt greșit croite și mai greșit aplicate. De altfel, legile fiind apanajul juriștilor, iar juriștii fiind „opera” facultăților particulare, e limpede de ce asistăm azi la tot felul de anomalii. Așa stând lucrurile, oare nu ar fi mai bine pentru ambele părți (politicieni și popor) ca managerii să fie ținuți pe lângă sediile partidelor, iar specialiștii în fruntea instituțiilor? Nu ar fi oare mai bine ca economiștii, juriștii, „masturbanții” și doctoranzii să își desăvârșească menirea în manageriatul eficient al partidelor lor? Toți am avea de câștigat: instituțiile ar funcționa cât de cât satisfăcător, iar partidele care s-ar umple de asemenea „specialiști” sigur ar ajunge în pubela istoriei, lăsând locul pe scena politică acelor formațiuni care ar avea ca scop căutarea de oameni competenți, buni specialiști și nu de yesmeni, tupeiști, șmecheri sau hoți!
