Unii dintre noi am folosit, măcar o dată, această expresie, pentru a justifica o acțiune întreprinsă cu mijloace mai puțin onorabile, chiar imorale scuzate, însă, de faptul că scopul urmărit a fost unul nobil. Cel mai la îndemână exemplu, pe înțelesul tuturor, este cel al lui Moș Crăciun. Pentru a le arăta copiilor că Moș Crăciun există îi mințim, apelând la persoana și recuzita de rigoare, astfel încât copiii să aibă în față, în seara de Crăciun, un Moș cât mai veritabil. Minciuna e scuzabilă pentru că le oferim copiilor clipele magice la care au visat un an întreg. Puțini știu că expresia i-a fost atribuită lui Niccolò Machiavelli (1469-1527), celebru diplomat, scriitor și gânditor al Renașterii italiene. Implicat în politica și diplomația orașului natal, Republica Florența, urmaș al unei familii de mare tradiție acolo, ai cărei membri au făcut parte, timp de vreo 200 de ani, din conducere, așa numita Signorie, Machiavelli a fost, pe rând, diplomat, ofițer, victimă, prizonier, pentru ca posteritatea să îl considere „părintele teoriei politice moderne”. Deși a rămas celebru pentru sfaturile din lucrarea sa de căpătâi, „Principele”, de a răzbate, fără scrupule și onoare, într-o lume coruptă, el nu a scris sau afirmat niciodată cuvintele care îi sunt atribuite, „scopul scuză mijloacele”. Pe la începutul secolului al XVI-lea, Republica florentină a intrat în conflict cu papalitatea, reprezentată de Iulius al II-lea Medici, dar și cu puternica și influenta familie de Medici. În 1512, cu ajutorul trupelor spaniole, cei din familia Medici ocupă orașul-stat florentin, republica este desființată, iar Machiavelli este alungat din oraș. În 1513, cei din familia Medici îl acuză de conspirație împotriva lor și îl închid. Chiar dacă a fost torturat cu „metoda frânghiei” (prizonierul este spânzurat de o frânghie ce-i leagă încheieturile pe la spate, astfel încât, sub greutatea propriului corp, umerii sunt dislocați), el a negat implicarea în conspirație, fiind eliberat după trei săptămâni. În continuare, va sta în exil la moșia sa din afara orașului, apoi va peregrina prin spațiile istorice francez, german și italian. A avut, astfel, răgazul de a medita la experiența acumulată în politica florentină, rezultatul fiind lucrarea sa de referință, „Principele”. Un veritabil tratat politico-filosofic, care recomandă trădarea, ipocrizia, viclenia, cruzimea și lipsa de scrupule, acesta este, de fapt, un manual despre mijloacele folosite pentru obținerea și păstrarea puterii cu orice preț. Lucrarea i-a fost dedicată lui Lorenzo di Piero de Medici, conducător al Florenței între 1516-1519, nepot al papei Iulius al II-lea Medici și tatăl Catherinei de Medici, viitoarea regină a Franței. Nu se știe cu certitudine dacă lucrarea a fost publicată mai întâi în 1513, se știe doar că prima versiune tipărită a „Principelui” a apărut în 1532, la cinci ani după moartea autorului. Multe dintre sfaturile din tratat, deși respingătoare potrivit moralei, rămân actuale și astăzi: „nu încercați să cuceriți prin forță ceea ce puteți obține prin înșelăciune”, „cel care caută să înșele va găsi, mereu, pe cineva gata să se lase înșelat”, „leul nu se poate proteja de capcane, iar vulpea nu se poate apăra de lupi. Prin urmare, trebuie să fii o vulpe, pentru a putea recunoaște capcanele și un leu pentru a speria lupii”. Și, desigur, pasajul din care a fost extrasă celebra afirmație din titlu, pe care el nu a scris-o sau rostit-o vreodată, fiind alterată de-a lungul timpului: „Lasă principele să-și asume meritele unei fapte, pentru că mijloacele vor fi considerate întotdeauna cinstite… pentru că vulgul/poporul este mereu convins de aparențele lucrurilor și de rezultatele finale”. În timp, numele lui Machiavelli s-a deformat, căpătând terminația –„ism”, machiavelismul devenind insulta supremă adresată politicienilor din tabăra adversă, care folosesc orice mijloace necinstite în lupta cu rivalii. O veritabilă ștampilă dezonorantă, termenul de „machiavelici” a fost folosit de către oamenii Reformei pentru a-i desemna pe adversarii lor iezuiți, așa cum mai târziu, difuzarea operei lui Machiavelli s-a lovit de rigorile Contrareformei, ai cărei exponenți, iezuiții, îi pun, în 1559, pe autor și lucrarea sa, pe lista interzisă a Indexului (Index librorum prohibitorum – Indexul cărților interzise), un catalog de cărți al căror conținut era considerat dăunător, fiind interzisă inclusiv citarea lucrărilor condamnate. Interesant este că atât Mussolini, cât și rivalul său politic, Antonio Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian, închis de fasciști din 1926 până la moartea sa, în 1937) au avut ca una dintre lucrările favorite Principele și s-au etichetat unul pe celălalt cu termenul de „machiavelic”. Principele lui Machiavelli a rezistat atacurilor Bisericii catolice și iezuiților, devenind lucrarea de referință a filosofiilor guvernării moderne timpurii. Din 1966, instituția papală care gestiona Indexul a fost desființată.
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
Portret în ulei al lui Machiavelli, realizat pe la jumătatea secolului al XVI-lea
Piatra de mormânt a lui Machiavelli, din biserica Santa Croce – Florența. Epitaful, latin, are următoarea traducere: „Niciun elogiu nu este demn de un nume atât de mare nume”
Lorenzo di Piero de Medici, cel căruia i-a dedicat Machiavelli lucrarea sa, Principele. Portret creat de Rafael, în ultimii ani de viață ai personajului din tablou (1516-1519)
