Viața politică și socială de pe aceste meleaguri este posibilă și oarecum suportabilă datorită memoriei scurte cu care e înzestrat acest popor. Paradoxală situație, nu-i așa? Un popor dăruit cu atâtea virtuți încât nu are nevoie de educație de calitate și se ferește de cultura adevărată ca cel rău de tămâie e înzestrat cu o memorie de-a dreptul jenantă. Și de aceasta profită în primul rând politicienii.
După ce comuniștii au preluat țara cu japca, românilor nu le-a luat prea mult timp să uite de neajunsurile perioadei regaliste, pe care mulți o ridică și acum în slăvi. Cine eram noi, domnule, în interbelic. Ce economie aveam, ce prestigiu internațional, ce bine se trăia… Prea puțini își aminteau lipsurile și dezinteresul statului față de cetățeanul văzut doar ca o vacă de muls. Era chiar mai rău decât astăzi, dar cică a fost o perioadă frumoasă. Așa spun mai ales cei care n-au trăit vremurile respective.
În momentul de față, trăitorii pe aceste meleaguri îl ridică în slăvi pe Ceaușescu. Ce bine era de trăit atunci… Da, era bine, dar numai pentru reprezentanți, nu pentru tot poporul. Frigul, foamea, spaima de fi turnat și multe altele au fost uitate. Mai țineți minte ce bucurie încercam când găseam ceva „refuzat la export”? Dacă da, lăsați-o mai moale cu „pe timpul lui Ceaușescu se făceau lucruri de calitate, nu ca acum”.
Prin 2000 am găsit ceva prilej de amuzament în afișele electorale. Pe una dintre capcanele pentru voturile fraierilor, înaintașii pesediștilor se străduiau să le arate cetățenilor ce grav s-a devalorizat banul în cei patru ani cât țărăniștii și gașca au fost la putere. În 1996 o pâine = 500 de lei. În 2000, după patru ani de guvernare a CD o pâine = 2000 de lei. Și, pentru că erau conștienți că se adresează unui electorat cu un oarecare grad de retard, strategii mai precizau că pâinea s-a scumpit de patru ori. Niciun cuvânt despre faptul că, în perioada guvernărilor FSN și ce au mai prăsit comuniștii lui Iliescu, pâinea se scumpise de vreo sută treizeci de ori în șase ani. Strategia electorală se baza pe scurta memorie a trăitorilor pe aceste meleaguri.
Au trecut anii și baza succesului electoral se bazează tot pe uitatul de la mână până la gură. Acum vreo doi ani, prin martie, pesediștii înfierau cu mânie proletară una dintre măsurile propuse de guvernul liberal. „Singurii care au de câștigat de pe urma ordonanței lui Cîțu privind amânarea ratelor sunt băncile”. Acum însă au schimbat macazul „Coaliția de guvernare a decis amânarea pentru nouă luni a ratelor la bănci pentru cetățenii și companiile care se confruntă cu dificultăți financiare”. Gata, nu mai e măsură menită să umfle profitul băncilor. E măsură de sprijin. Un instrument pe care poți să îl folosești sau să nu îl folosești, cum precizează eminentul economist și om politic Marcel Ciolacu. Cu alte cuvinte, ține de opțiune, nu de situația concretă. De parcă amână cineva ratele de plăcere… Apropo, ăștia cu memorie scurtă, știți că omul a fost șomer până pe la 37 de ani? Și nu, n-a chiulit de la serviciu să învețe pentru binele alegătorilor.
Prea repede uităm, prea repede trecem peste ceea ce n-ar trebui să ignorăm. Și din cauza asta am ajuns sclavii unui trecut reprobabil, pe care îl lăudăm în lipsă de ceva mai bun, dar și ai unui viitor lipsit de perspective. Și, cumva, ne merităm soarta. Pentru că nu suntem în stare să învățăm nimic din ceea ce am pătimit în trecut și nu ne implicăm în alesul grâului de neghină. Da, cam multă neghină, prea puțin grâu, dar dacă nu facem nimic, chiar n-o să mai avem de unde alege.
