După Revoluția din 89 cu toții ne-am imaginat că România, aflată în groapa de potențial comună a tuturor țărilor din lagărul sovietic, nu poate să decadă și mai mult. Industria avea capacități de producție depășite tehnologic, agricultura performa doar pe hârtie, în raportările
anuale și cincinale, învățământul era cu zeci de ani în urmă față de metodele și programa folosite în Occident, infrastructura de transport auto și feroviar fusese gândită pentru cu totul alte vremuri, iar asistența medicală se afla la limita de jos. În mod logic, de la punctul Zero nu se poate merge decât în sus, adică spre mai bine, la fel cum temperatură mai mică de -273,15 grade Celsius sau 0 grade Kelvin nu există.
Între timp, Iliescu a chemat minerii ca să înăbușe revolta din Piața Universității, menit să-l dea jos de la putere pe el și tovarășii săi cripto comuniști iar Occidentul, îngrozit, ne-a întors spatele. Inflația a pornit în galop iar moneda națională s-a devalorizat de la o zi la alta, cu procente dureroase. Părea un veritabil punct Zero, dar am trecut și peste asta. Apoi au venit țărăniștii și liberalii, în locul pedeseriștilor, actualii pesediști, care practic au lichidat industria.
Șomajul a explodat, la fel și corupția, și a început prima etapă a migrațiilor în masă. Nu putea fi mai rău, cu toții am crezut că a sosit și trecut mult așteptatul dar și durerosul punct Zero, mai ales că au urmat ani cu o oarecare prosperitate sub Adrian Năstase. Ulterior s-a dovedit că prosperitatea fusese făcută cu bani luați din vânzarea BCR, Petrom, Telecom care, când s-au terminat, s-a dus și prosperitatea. Corupția era tot în floare, dar mai la fereală. Apoi ne-a devalorizat Tăriceanu leul, dar a crescut pensiile. Corupția ieșea deja la suprafață cu furturi spectaculoase din avutul statului. A fost epoca încredințărilor directe de lucrări publice sau cu licitații de fațadă, cu bani luați din împrumuturi externe și redirecționați spre buzunare proprii, vremuri care, se pare, au revenit în forță cu prietenia dintre PSD și PNL. De unde o să mai fure?, ne-am întrebat cu toții. Iar noua burghezie, așa zis politică (pentru că singura politică promovată de politicienii români până în prezent este aceea a cleptocrației), a continuat să o facă, fără milă și fără scrupule. Și a continuat în același ritm, până în prezent. Posturile publice sunt ocupate de mediocrități semidocte, burdușite cu diplome obținute pe la facultăți dubioase, ajunse acolo fie prin concursuri aranjate, fie pur și simplu prin numiri directe. Fenomenul a devenit atât de amplu încât pur și simplu nu mai poate fi ținut sub control. Slujbele la stat sunt de fapt în mare parte sinecuri al căror număr nu scade niciodată. S-a generalizat nepotismul, asemenea unui cancer care sfârșește prin a-și ucide gazda, țara în acest caz, dar cui îi pasă? Incompetența bate tot, nu există bun simț și nici limite.
După treizeci și doi de ani, sistemul sanitar, excluzând progresele tehnologice mondiale, e chiar mai slab decât pe vremea comuniștilor, medicii au plecat masiv din țară, iar spitale noi nu s-au construit.
Căile ferate sunt de mult timp în stare de dezastru, în pofida faptului că au înghițit bani, majoritatea scurși către buzunare oculte, cu nemiluita. Iar autostrăzile se construiesc cu pași de melc, Moldova fiind, ca de obicei, codașa. Învățământul, spre deosebire de cel oarecum coerent, din comunism, a devenit un soi de ciucă a bătăilor de joc a numeroșilor miniștri ai educației (în marea lor majoritate asemenea celorlalți, adică mediocrități perfecte) ce s-au perindat pe acolo, ce produce analfabeți funcționali în serie, iar perspectivele, chiar și pe termen lung, nu sunt deloc bune.
E de la sine înțeles că momentul Zero va veni atunci când incompetența funcționarilor publici va deveni absolută (acum este doar a celor din vârf, șefii, inclusiv cei ceva mai mărunți) când nu ne va mai împrumuta nimeni ca să putem plăti salarii și pensii speciale acelei părți din popor cățărată pe creanga ce stă să se rupă a bugetului de stat, iar datoria publică va sufoca cel puțin o generație care va fi silită să scuture balastul lăsat de precedenta, ce s-a lăfăit în corupție generalizată, la toate nivelele. Există cel puțin experiența grecilor care, la fel ca noi, au sperat că punctul Zero nu va veni, iar dacă va veni va fi treaba altora, dar iată că n-a fost să fie așa.
Prin urmare, deși știm că va fi foarte dificil, am ajuns să ne dorim să vină o dată punctul Zero, pentru că nedreptățile au devenit flagrante, iar trupa, de zeci de ani aceeași, ce se agață de putere, tot mai nerușinată. De-ar veni o dată, oricât de rău va fi, ca măcar ca să nu mai cădem liber și aparent la nesfârșit, ca până acum.
