Trăim vremuri grele, însă cei care au pretenția că ne conduc destinele spre binele nostru au marele „merit” că le-au făcut și mai grele. Plătim la bugetul de stat, direct sau indirect, o mulțime de contribuții, astfel că în România costurile vieții sunt cele mai ridicate din Europa. Mda, multă vreme aleșii ne-au amăgit cu tâmpenia că or fi salariile mici în România, dar alimentele sunt foarte ieftine și, prin urmare, e bine de trăit pe la noi.
Evident, mâncarea n-a fost niciodată ieftină în România, dar nouă așa ni s-a băgat în cap. Că e ieftină, că e de calitate, că e bio și multe altele. Alimentele au fost ieftine, dar nu pentru trăitorul în această țară. Pe vremea când salariul mediu era vreo șaizeci de dolari, da, alimentele erau ieftine, dar erau ieftine pentru cel care se îndura să părăsească Europa civilizată și să vadă cum ar fi trăit dacă visul comuniștilor ar fi devenit realitate. Mda, cu vreo cinci dolari pe zi îți puteai cumpăra pe săturate cam ce doreai din ce se vedea pe la rafturi. Și, s-avem iertare, ce însemnau atunci pentru occidental cinci dolari pe zi? Nu mare lucru, dar trăitorii din țară trăiau cu mai puțin de jumătate din suma asta. Și banii nu erau folosiți doar la făcut plinul stomacului…
Unul dintre marile reproșuri pe care părinții le fac odraslelor care nu se ridică la înălțimea expectanțelor parentale e „N-am mâncat eu ca să ai tu tot ce-ți trebuie” și în cele mai multe dintre cazuri nu e doar o vorbă spusă la supărare. În România încă putem vorbi de genul ăsta de sacrificiu. Din acest punct de vedere suntem încă bine ancorați în comunism, când cunoașteai ce gust au portocalele doar până deveneai părinte. Pe urmă gata, s-a terminat. Stăteai opt ore la coadă pentru două portocale, dar nu te îndurai să guști măcar o feliuță pentru că trebuia să te sacrifici. Bine, portocale nici nu se găseau, dar asta era valabil și pentru alimentele de bază. Un prieten plecat de ceva vreme peste hotare mi-a spus odată o chestie care ar trebui să ne doară pe toți. Domnule, îmi permit să mănânc ce vreau eu. Orice vreau eu. Intru în magazin, pun în coș, mă duc la casă și plătesc. Nu ca atunci când eram în România, când intram în magazin, mă uitam și apoi căutam cele mai ieftine produse de pe raft. Acum pot mânca și eu ce mănâncă odrasla mea. Ne place sau nu, pentru un român asta e o mare realizare.
A venit pretinsa Revoluție și noi, ca popor, tot hămesiți am rămas. E drept, acum se găsesc de toate prin magazine, dar cu ce să cumperi ce e de pus pe masă? România nu mai e de multă vreme raiul alimentelor ieftine. I-am lăsat în urmă pe occidentali; mda, suntem și noi la ceva pe primul loc. Ne putem lăuda cu cele mai scumpe alimente din Uniunea Europeană. Și nu doar când vine vorba de ce procent din venituri alocăm pentru pâinea cea de toate zilele, ci și de cifrele absolute. Cele mai multe dintre produsele de pe rafturile magazinelor alimentare sunt mai scumpe în România decât în Germania sau Franța. Și să nu uităm de dublul standard; prin urmare nu doar că plătim mai mult, dar e vorba și de produse de calitate inferioară.
România, cea mai bogată țară, cea mai frumoasă, țara în care e cel mai ieftin de trăit? E greu de crezut, dar sunt mulți care se încăpățânează să susțină asta și votează în consecință cu cei din cauza cărora o ducem așa cum o ducem. Pentru că vina e la cei care ne conduc, nu la micul producător, așa cum se străduiesc aleșii să ne convingă. Știți cât primește un fermier pentru litrul de lapte? 80 de bani, nici măcar un leu. Ce se adaugă până când produsul ajunge la raft sunt taxele pe care le dorește statul. Pentru că statul are nevoie de bani pentru a hrăni cirezile de angajați din puzderia de instituții și trebuie să ia banii de undeva. Și în România cea mai mare parte a veniturilor se duce pe alimente, prin urmare nu e greu de ajuns la concluzia corectă.
