Dimitrie Călugăreanu (n. 6/18 octombrie 1868, Pomârla, Botoșani– d. 17 decembrie 1937, București) a fost un medic, fiziolog și naturalist român, membru corespondent al Academiei Române.
Studiile elementare și liceale le-a făcut la Liceul Anastasie Bașotă din Pomârla, ca bursier al statului. Studiile universitare le-a făcut la Universitatea din Iași, ca bursier al Școlii Normale Superioare. În anul 1894 a obținut diploma de licență în Științe Naturale. În anul școlar următor s-a înscris la Facultatea de Medicină, în anul II, la care a continuat studiile până în anul 1897, când a absolvit-o.
În aceeași perioada, D. Călugăreanu a fost subdirector al Școlii Normale Superioare din Iași. A fost numit în această funcție la data de 9 iulie 1894, adică îndată după obținerea diplomei de licență în Științe Naturale. În același an, în luna noiembrie, a fost numit și asistent la Laboratorul de Morfologie al Universității din Iași, sub conducerea profesorului Ion Cantacuzino, funcție în care a rămas până la 1 noiembrie 1897, când a demisionat spre a putea continua studiile în străinătate. Între timp a fost și ca profesor de științe naturale la Liceul din Iași.
A făcut studii de fiziologie a sistemului nervos (regenerarea nervului, suturi încrucișate ale nervilor) și de hematologie. A fost un inițiator al învățământului de biochimie în România prin cursul de chimie fiziologică (1908).
Opera științifică
Dimitrie Călugăreanu a început munca științifică în Laboratorul de fiziologie de la Sorbona, sub îndrumarea lui Albert Dastre și în colaborare cu V. Henri, prin cercetări neurofiziologice, experimentând asupra efectelor unor suturi încrucișate de nervi cranieni: lingualul cu hipoglosul; hipoglosul cu pneumogastricul; pneumogastricul cu hipoglosul; hipoglosul cu lingualul; coarda timpanului cu hipoglosul.
Aceste lucrări au fost întreprinse cu scopul de a verifica teoria așa-numitei “energii specifice” a nervilor, care fusese formulată, în secolul al XIX-lea, de Johannes Müller și care dobândise, pe lângă un mare număr de adepți, și câțiva adversari redutabili, precum Volkmann și W. Wundt. Călugăreanu și Henri sperau ca prin realizarea unor suturi încrucișate – pe de o parte între nervi motori și senzitivi, iar pe de altă parte între nervi secretori și inhibitori – vor putea demonstra dacă aceștia dispun sau nu de o energie specifică.
Printr-o tehnică chirurgicală deosebit de fină, ei au suturat, de exemplu, capătul central al hipoglosului cu capătul periferic al lingualului, înainte de separarea corzii timpanului. După 7 luni de la operație s-a constatat că animalul (câinele) “secreta o cantitate considerabilă de salivă în timp ce mesteca hrana”, de unde autorii au dedus că “din capătul central al hipoglosului au crescut fibre în tecile nervoase din capătul periferic degenerat al nervului lingual și al coardei timpanului și au ajuns să se pună în contact cu celulele glandulare ale submaxilarei “. Astfel, impulsurile nervoase motoare ale hipoglosului se puteau propaga la efectorii glandulari, stimulând activitatea lor.
În timpul activității sale, a fost distins cu diferite medalii și ordine românești și străine, printre care „Coroana Romaniei” în grad de comandor (1920), „Ofițer al Instrucției publice al Republicii Franceze” (1920) și „Cavaler al Legiunii de Onoare” al Republicii Franceze (1924). A lăsat în urma o importantă operă de pionierat, confirmând pe deplin anticipația maestrului său A. Dastre, care prevăzuse că „va aduce foarte bune servicii dezvoltării fiziologiei în România”.
