La vârsta de 12 ani, urmându-și pasiunile trupești, a fugit la Alexandria, departe de părinții ei. Acolo a trăit o viață de prostituată timp de 17 ani. Adesea, refuza banii bărbaților cu care mergea, trăind mai degrabă din cerșit și din torsul inului.
Într-o zi, a întâlnit un grup de bărbați care voiau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, seducându-i, pe rând, de dragul distracției. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la biserică, Maria a fost oprită la intrare de o forță nevăzută. După trei încercări nereușite, rămasă afară, în curtea bisericii, a văzut o icoană a Maicii Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce, promițând că își va schimba viața.
Astfel, Maria Egipteanca a mers în deșertul de lângă Iordan, unde a început o viață de pustnică.
După 47 de ani de pustnicie în singurătate, l-a întâlnit pe preotul Zosima (pe care Dumnezeu l-a trimis) în deșert, căruia i-a povestit cu multă smerenie viața ei. La sfârșit, ea i-a cerut lui Zosima să se împărtășească și să vină iarăși, anul următor în Joia Mare.
Când el a ajuns acolo, a găsit trupul neînsuflețit al Mariei împreună cu un mesaj scris pe nisip care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie în anul anterior (iar trupul îi fusese adus în mod miraculos acolo unde era așezat). Astfel, Zosima, uimit, a început să sape, dar a obosit curând. Atunci s-a apropiat un leu care a început să îl ajute după ce lui Zosima i-a trecut frica de această creatură. Astfel, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. Zosima s-a reîntors la mănăstire şi le-a povestit tuturor viața sfintei. El a murit la aproape o sută de ani, în aceeași mănăstire.
Ulterior, povestea vieții Mariei Egipteanca a fost pusă pe hârtie de Sfântul Sofronie, Patriarh al Ierusalimului.
Umilința
Odinioară sfântul Francisc era într-o călătorie cu un tovarăș din Assisi, care era dintr-o familie nobilă. Fiindcă Francisc era fără vlagă şi bolnav, încălecă pe măgar. După un anumit timp, obosit şi el de-atâta mers, tovarășul se gândi la originea sa nobilă şi se enervă că acum mergea în spatele unui fiu de comerciant, în timp ce acesta mergea călare pe măgar. Spre marea sa surprindere, Francisc sări deodată de pe măgar şi spuse: „Mi-a venit în minte că nu este frumos din partea mea ca eu să călăresc, iar tu care ești un om mare şi distins să mergi pe jos!”
Atunci tovarășul începu să plângă şi, de rușine, îi mărturisi lui Francisc regretul său de a se fi gândit la așa ceva.
– Preot Sandu OLIVIAN
