A fost fiul lui Carion egipteanul. El și-a lăsat copii și nevasta și s-a făcut monah. Deși Zaharia era mai tânăr decât cei mai mulți frați de la Schit, el era plin de darurile Duhului Sfânt, mai mult decât cei mai vârstnici. El își simțea întreaga ființă înflăcărată de dragostea Harului lui Dumnezeu. L-a întrebat Sfântul Macarie: „Cine este adevărat monah?” Sfântul Zaharia a răspuns: „Acela care se luptă zilnic să împlinească Poruncile Dumnezeiești.” L-a întrebat Avva Moise: „Ce înseamnă să fii monah?”, iar Sfântul Zaharia a răspuns, scoțându-și camilafca și calcând-o în picioare: „Aceasta înseamnă să fii monah. Nimeni nu poate fi monah care nu se lasă zdrobit ca aceasta camilafcă.” El a fost un mare luminator al pustiei egiptene, care a trecut la cele veșnice de tânăr.
Dragostea
Pe un drum, un câine a sărit la un om și a început să-1 latre. Omul însă a pus imediat mâna pe o piatră și a aruncat după animal. Câinele s-a ferit imediat și, ce să vezi?!, a sărit mai tare la om, gata-gata să-1 muște. Speriat rău, omul a mai apucat doar să intre într-o curte și să trântească poarta. Acum stătea acolo, în timp ce câinele urla de mama focului dincolo de gard.
Chiar în acel timp, a trecut pe stradă și un călugăr. Văzându-1, câinele a sărit la părinte, lătrând și arătându-și colții. Liniștit, călugărul a scos o bucată de pâine din traistă și i-a întins-o cățelului. Imediat, acesta a încetat să latre, s-a apropiat ușor ușor și, dându-și seama de bunătatea omului, a luat bucățica de pâine chiar din mâna acestuia și a început să o mănânce de zor. Apoi s-a așezat lângă călugăr, dând din coadă.
– Bunătatea naște totdeauna bunătate.
„Dragostea este bucuria de a face altora bucurii. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )