Acum vreo trei decenii am călătorit în Franța, ca beneficiar al unei înfrățiri între licee. O bună ocazie de a învăța primele lecții din Abecedarul democrației. Și era de văzut și de învățat, însă adulții beneficiari ai înfrățirii au văzut și prilej de a identifica și înfiera tarele capitalismului, așa cum le învățaseră la lecțiile de pregătire politică. Cam dificil, deoarece au constatat repejor că realitatea de la fața locului nu prea bătea cu ceea ce învățaseră de la politrucii dedicați, dar cine caută găsește. Astfel, la un moment dat, când se discuta despre educația tinerelor generații, fracenzii ne-au spus că ei nu-și bat copii, indiferent ce fac. Atât le-a trebuit câtorva comunistoizi. Cum, domnule, nu vă bateți copiii? Și cum îi educați? Cum faceți oameni din ei?
Francezii au încercat să le demonstreze românilor că bătaia nu are ce căuta în arsenalul educativ, dar ți-ai găsit. Nu, domnule, procedați greșit, foarte greșit. Nu vedeți că elevii voștri li se adresează profesorilor pe numele mic? Unde e respectul față de dascăl, unde e frica? Fără bătaie nu faci nimic… Elevul trebuie pocnit în gură și să stea în poziție de drepți, nu să vorbească la per tu cu profesorul sau să-și dea cu părerea despre activitatea acestuia. Aveți grijă, dacă nu luați măsuri o să vedeți ce pățiți peste câțiva ani.
Mda, interesant punct de vedere. Abia ieșiți dintr-un dos (să nu spun altfel) obscur de Europă, încă tributari unor mentalități barbare, ne simțeam îndreptățiți să dăm lecții unora pentru care democrația era un mod de viață și nu doar un cuvânt din dicționarul de SF. Și nu, românașii n-au dat înapoi și și-au susținut punctul de vedere, deși rezultatele educației din Hexagon erau dificil de ignorat. Astfel, la cantina liceului se servea vin la discreție, dar n-am văzut niciun elev abțiguit. Bullying-ul, atât de prezent în internatele liceelor din România acelor vremuri (cât de progresiști eram; nici nu se vorbea de bullying și la noi era în floare) era inexistent; elevii francezi nu știau care e diferența dintre veterani și bibani, lecție pe care orice românaș care ajungea să stea la internat o învăța din primele ore. Educabilul francez nu stătea în poziție de drepți în fața profesorului și nici nu tremura la vorbele acestuia, așa cum unele dintre valorile învățământului românesc aveau pretenția de la elevii lor.
Au trecut ceva ani de atunci, însă pe meleagurile noastre mentalitatea de ghiogar educativ reușește să supraviețuiască, ba chiar pare să înflorească. Astfel, acum vreo două săptămâni românașii care le știu și se pricep la toate s-au declarat oripilați de faptul că o familie de conaționali a fost arestată în Danemarca pentru că și-au snopit în bătaie copilul de doar două luni. Ce așa mare chestie că și-au scuturat un pic copilul? Cum altfel să scoată om din el?
Cazul elevilor care au obținut în instanță anularea scăderii notei la purtare și chiar despăgubiri de la profesorii care au făcut-o a stârnit alte reacții vehemente, cele mai multe din partea celor care nu au citit decât titlurile din ziar. Cum să-și dea profesorii în judecată? Uite unde am ajuns dacă nu au fost bătuți de mic, că li s-a urcat democrația la cap. Pentru cei mai mulți dintre specialiștii în dat cu părerea nu contează că elevii au avut parte de un veritabil bullying pentru că au îndrăznit să participe la alt concurs decât cel agreat de profesori, așa cum nu a contat nici că un copil de două luni a fost băgat în spital de părinții denaturați. De ce să se întrebe ei cu ce putea greși un prunc încât să merite scuturat (apropo, să vedeți ce haz fac unii specialiști de „sindromul copilului scuturat”)? Ciomag, taică, nu pierdut vremea cu explicații. De asta avem nevoie.
Chiar așa, dragi nostalgici ai ciomagului? Chiar așa de dragi vă sunt bătăile încasate în copilărie? Din cauza lor ați ajuns oameni? Așa credeți voi, că asta înseamnă să fiți oameni? Dacă asta credeți, îmi pare rău pentru voi. Pentru voi ar trebui să se inventeze călătoria în timp; acele timpuri pe care le ridicați în slăvi. Călătorie cu bilet doar dus…
