Nu știți ce înseamnă sindromul Scânteia? Așa îi spuneam pe vremuri, în anii de după revoluție deși oficiosul partidului comunist încetase demult să mai existe. Înseamnă apariția ziariștilor. Mergeai la o fabrică sau la o instituție și spuneai că ești de la ziar, iar toată lumea începea să fugă pe acolo de ziceai că e alarmă de incendiu.
Între timp ne-a mai trecut, ne-am obișnuit cu presa, nu mai creează emoții așa mari, ba chiar deloc, uneori, din motive bine cunoscute deja.
Însă nu tot timpul, există excepții. Una din ele a fost apariția echipei de la ProTv, care a făcut emisiunea despre județul Botoșani. M-au întrebat și pe mine una-alta, am răspuns și eu cum m-am priceput. Dar amuzantă a fost senzația eroilor principali, care se purtau de parcă fuseseră prinși cu mâța-n sac. Erau toți în plin sindrom Scânteia, disperați că nu își pot aranja ploile, așa cum fac de obicei.
În fond, emisiunea nu a adus nimic nou, nimic din ce oamenii din Botoșani nu știau deja. Am scris și noi, și alți ziariști locali despre cele menționate multe ori, de mult prea multe ori. Diferența a fost că acum i-a văzut toată țara, în splendoarea și neputința lor. Cu cei din Botoșani sunt învățați, nu e problemă. Ceea ce spune totul, cred eu, despre ce părere au de cei care i-au ales.
Dar să vină ziariști din București, să te ia la rost, să apari la ProTV, într-o emisiune care, cică, a avut un rating foarte mare – un român din cinci care se uitau în duminica aia la televizor au urmărit episodul despre Botoșani – asta deja e o altă mâncare de pește în ochii respectivilor politicieni. Deși eu nu înțeleg de ce, nu văd diferența, așa stau lucrurile.
Că dacă nu relata presa locală, de-a lungul anilor, aventurile din politica de pe Dresleuca, era mai greu pentru colegii din București. Așa le-a fost mai simplă documentarea, au citit presa. Ceea ce politicienii nu fac, pur și simplu. Primarul Gireadă de la Mihai Eminescu spunea și în emisiune că „nu suportă o parte din presă”. Drept pentru care o suportă pe cealaltă, în ultimele trei zile a făcut contracte de publicitate de vreo 13.000 de lei primăria lui cu partea care o suportă. Ca să scrie mai repede ce bun și deștept e. Și nu doar el, erau pline site-urile a doua zi de comunicate de presă de la cei care apăruseră pe micul ecran în care își publicau listele de realizări. Comunicate pe bani publici, să fim înțeleși.
Modul acesta de a privi lucrurile îmi aduce aminte de Dumitru Sechelariu, primarul Bacăului de pe vremuri. Pentru cei care nu îl cunosc, este cel după care a apărut expresia „baron local”. Comportament de vătaf, dușmanii sunt distruși, se fură cât se poate de peste tot, nimeni nu te trage la răspundere că ești baron local și controlezi totul. Când l-au întrebat ziariștii într-un interviu de ce dă publicitate într-un ziar anume și nu în altul, a răspuns „îmi place de ăștia mai mult, că ăștia mă ling”.
Ei, cam despre asta vorbim, de fapt. Iar sindromul Scânteia mai apare doar când vine cineva de la București, că ăia cu linsul nu prea mai contează.
Și nu aș avea nimic împotrivă dacă ar plăti respectivii din banii lor. Dar e vorba de bani publici, nu dau un leu de la ei. Culmea, când trebuie să dea de la ei, în campania electorală, de exemplu, atunci modul de a face publicitate se schimbă radical, se merge pe eficiență, nu pe cumpărat ziariști în viu, la kilogram. Deci respectivii știu exact unde ar trebui să dea banii publici pentru a ajunge mesajul lor la cetățeni. Doar că le plac cei care îi ling mai mult, asta e tot.
E drept, în peisajul media de astăzi, extrem de complicat, orice carieră care se bazează pe aprobarea publică – inclusiv cea de om politic – e o nebunie. Avem o grămadă de informații complet contradictorii, rețele sociale, public care nu are educație media, uneori nici măcar educație, nu poate devoala știrile false și nici nu e echipat pentru a face diferența între adevăr și minciună. Iar în urma acestui bombardament informațional, publicul se comportă adesea ca un copil care fuge prin casă cu un pistol încărcat.
La Botoșani fenomenul este mai pregnant, pentru că județul e în paragină. Pot să se sumețească politicienii până leșină, asta e realitatea. Iar oamenii vor de toate azi, s-au săturat să tot aștepte.
Și atunci cum faci tu, ca politician, când indiferent ce faci, o grămadă de oameni îți urează moarte, pușcărie, boală lungă și altele, la fel de interesante? E greu, de aceea mulți nu rezistă în mediul acesta sau constată că pur și simplu nu merită.
Cei care rezistă se împart în mai multe categorii. Unii sunt extrem de afectați, dar încearcă să facă ceva, chiar dacă senzația este că trebuie să facă bine cu forța. Alții devin imuni, încearcă să își protejeze psihicul, probabil. Iar alții profită, dacă tot sunt înjurați, măcar să câștige ceva. Din ultima categorie, foarte numeroasă, apar vătafii de care vorbeam mai sus, care au impresia că li se cuvine orice și se comportă ca atare.
Dar nu trebuie să plângem prea tare de milă pe umărul clasei politice, ei au creat acest sistem. Pentru că îl folosesc, pot înjura pe cine vor, pot spune absolut tot ce vor, fără nici o jenă. Aseară citeam o postare a președintelui PSD, Marcel Ciolacu, care este un exemplu edificator. Începea cam așa „Îmbuibații ăștia din bani publici de la USR…”. Am râs cu sughițuri, nu am mai putut citi mai departe. Să spună asta Ciolacu, care până la 38 de ani a fost șomer, până când a aterizat în politică și de atunci lucrează numai la stat, stat la care pesediștii și-au angajat toate neamurile amantele și lipitorii de afișe, e umor pur, e dincolo de orice.
Probabil era beat ăla de scrie postările lui Ciolacu, dacă asta a găsit. Că are USR o listă de mare cu chestii să le reproșezi, numai că trăiesc din bani publici, nu.
De fapt, din tot acest balamuc, important e faptul că nimeni nu mai intră în politică. Ceea ce e grav, foarte grav. Contraselecția asta care se tot face de 30 de ani ne-a adus unde suntem, plus votul nostru, că noi i-am votat pe respectivii. Secretari de stat dați afară din guvern sau miniștri sunt angajați imediat în străinătate sau în structuri europene. Kovesi nu a fost bună la DNA, dar conduce DNA-ul Uniunii Europene. Iar exemple sunt zeci, dacă nu sute.
Rezultatele pe plan intern? Păi să le luăm doar pe cele mai recente, pe plan național, că la Botoșani ne-am lămurit. Până în martie, guvernul Ciucă trebuie să atingă 24 de obiective de etapă din PNRR, planul acela care cică ne aduce un munte de bani care o să schimbe țara. Câte obiective au rămas neîndeplinite? 23.
Inițial am crezut că nu vor, că pur și simplu sunt leneși. Tot asistăm la miuța asta din coaliție, unde își tot aruncă mingi la fileu, vorbesc, declară, se zbuciumă la televizor și nu fac nimic, vorbe goale. Nu e așa.
Pur și simplu nu știu. Și-au angajat neamurile prin toate instituțiile și, ce să vezi, nici neamurile nu știu. Rămâne soluția să aducă pe cineva care știe și repede. Dar pentru asta ar trebui să admită că sunt habarniști. Iar asta e aproape imposibil.
