Ai ascultat, vreodată, cu sau fără voie, o conversație privată? Poate stăteai pe hol, în dreptul unei uși sau în propria cameră din apartament sau casă și ai auzit oameni, poate vecinii, vorbind despre familia ta, sau despre altcineva pe care-l cunoști. Și nu te-ai putut abține. Ai făcut o pauză, ai ciulit urechile și ai ascultat. Cei care am trăit, la bloc, în timpul regimului comunist, ne amintim cum vorbeam în șoaptă, de multe ori flămânzi, în frig și întuneric, despre greutățile zilnice cu care ne confruntam, sau ascultam, în surdină, posturile de radio „Vocea Americii” sau „Europa liberă” pentru că, spuneam noi, și „pereții au urechi”. De unde provine această expresie pe care o invocam în acei ani? Ei bine, ca și în cazul altor expresii, există două variante referitoare la originea sa. Conform primei versiuni, această vorbă își are punctul de plecare în partea de sud a Italiei, în antichitate, fiind atribuită epocii lui Dionysios I, sau cel Bătrân (432-367 î. Hr.), tiran al Siracuzei, o colonie greacă din Sicilia. Considerat de antici un simbol al conducătorului rău, de tip despotic, suspicios, crud și răzbunător, acesta amenajase, în locul unei vechi cariere de piatră, o peșteră cu acoperiș înalt, cu pereți curbați, pe care se mai văd urmele de daltă, o temniță în care își ținea închiși dușmanii. Potrivit legendei,de undeva de sus, de la înălțimea de circa 21 de metri a deschiderii acoperișului, Dionysos ar fi tras cu urechea le ceea ce discutau prizonierii. Interesant este faptul că locul seamănă izbitor cu secțiunea unei urechi umane! Mai aproape de adevăr este, însă, versiunea care creditează Parisul și palatul Luvru ca fiind locul de origine al expresiei. Ne aflăm pe la jumătatea secolului al XVI-lea, într-o Franță zguduită de războaiele civile religioase dintre catolici și protestanții hughenoți. O Franță în care viitorul rege Henric al II-lea, supranumit Catolicul, se va căsători, la vârsta de doar 14 ani, cu la fel de tânăra florentină Caterina de Médicis, cei doi având împreună nu mai puțin de zece copii, dintre care trei vor fi regi ai Franței. Cu prilejul renovării palatului Luvru, de către o echipă de arhitecți italieni la care apelase regina, aceasta dă ordinul secret de a se instala un veritabil sistem de spionaj la Luvru, cu ajutorul unor tuburi acustice montate în sălile palatului. Regina Caterina de Médicis și cei pe care i-a instruit să facă acest lucru, foloseau acest sistem atât pentru a-i spiona pe cei din înalta nobilime bănuiți a fi protestanți sau a avea legături cu protestanții, cât și pentru a-și spiona propriul soț, a cărui legătură amoroasă cu Diana de Poitiers, mai mare decât regele cu 19 ani, era notorie. Supranumită „Regina Neagră”, Caterina de Médicis, nepoată a papei Clement al VII-lea, este considerată una dintre cele mai mari personalități feminine din istorie. După moartea fulgerătoare a soțului său, la 10 iulie 1559, în urma unui accident produs în cadrul unui turnir, regina decide să își arate durerea purtând doar haine cernite până la finalul vieții sale, deși doliul regal era marcat prin culoarea albă. În plus, își va schimba vechea emblemă, eșarfa lui Iris cu toate culorile curcubeului cu una nouă, o lance ruptă, având motto-ul „Lacrymae hinc, hinc dolor”, adică „De aici lacrimile mele, de aici durerea mea”. Fire superstițioasă (din anturajul său a făcut parte și celebrul Nostradamus), dar în egală măsură o femeie cultă, Caterina de Médicis a contribuit la răspândirea obiceiurilor și gustului italienesc în Franța. Ea a introdus furculița la francezi, i-a determinat să separe mâncărurile dulci de cele sărate, iar femeilor care practicau echitația le-a recomandat să poarte chiloți, din motive evidente. Caracterul ei ascuns, rochia neagră, înclinația spre intrigi i-au adus reputația unei femei de temut. Astăzi nu trebuie să ne mai teme de „urechile pereților”. Odată cu proliferarea telefoanelor mobile și a rețelelor de socializare, faptele noastre și ale altora sunt literalmente expuse public. Până și apartamentele noastre moderne, cu pereți ușori, ne fac să ascultăm, fără să vrem, conversațiile, certurile sau, uneori, revărsările de dragoste ale vecinilor, sau să fim ascultați, la rândul nostru. Așa că, sst, pereții au urechi!
„Urechea” lui Dionysios I din Siracuza. Peștera care poate fi punctul de plecare al expresiei din titlu este vizitată, anual de zeci de mii de turiști
Castelul Luvru la începutul secolului al XV-lea, cu peste 100 de ani înainte de restaurarea din vremea lui Henric al II-lea și a Caterinei de Médicis
Caterina de Médicis cu patru dintre copiii săi: regele Carol al IX-lea, Margareta, Henric de Anjou și Francisc
Biroul de ascultare de la vechiul sediu al Securității Vrancea. Din vremurile în care, în pereții noștri, stăteau urechile Securității
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
