Este perioada sărbătorilor de iarnă, poate cele mai frumoase de peste an. Acum se reîntregesc familiile, în jurul bradului de Crăciun sau în așteptarea trecerii la noul an și tot acum se fac daruri atribuite, de regulă, lui Moș Crăciun. Cum s-a ajuns la acest frumos obicei și cum acesta a fost mutat de la cumpăna dintre ani la ziua Crăciunului? Pentru a înțelege fenomenul, trebuie să mergem mult înapoi, în vremea romanilor. Omul de litere roman Symmachus (345-402 d. Hr.) arată că obiceiul darurilor de Anul Nou a fost introdus de către Titus Tatius, rege al sabinilor, coregentul și adversarul lui Romulus, acesta fiind primul care a primit verbină, din pădurea sacră a zeiței Strenia, în semn de bun augur de la noul an. Ulterior, la trecerea în noul an, romanii își dăruiau unii altora smochine, curmale, miere, parcă pentru a le dori prietenilor să nu aibă parte, în acel an, decât de plăcut și dulce. Treptat, cadourile se vor diversifica, iar odată cu darurile ei își adresau, unii altora, urări de fericire și prosperitate pentru tot restul anului. În timpul imperiului, vor fi date legi care făceau din acea zi una de sărbătoare, dedicată zeului Ianus, cel care a dat numele lunii ianuarie și care era reprezentat cu două fețe, una către anul proaspăt încheiat, cealaltă către anul ce urma să vină. În acea zi, i se aduceau sacrificii zeului, pe stânca Tarpeia, de pe colina Capitolină, unde Ianus avea un altar ce-i era dedicat și la care oamenii, îmbrăcați în haine noi, îi aduceau ofrande. Și chiar dacă era zi de sărbătoare, oamenii nu stăteau cu mâinile în sân, ci lucrau la ceva, fiecare în profesia sa, pentru a nu fi leneși în tot restul anului. Cu timpul, practica dării de cadouri de Anul Nou a devenit atât de frecventă în epoca imperială încât toți locuitorii îi aduceau câte un dar împăratului, fiecare după posibilitățile sale. Augustus a primit atât de multe și de valoroase daruri încât a făcut o practică din a cumpăra idolii din aur și din argint și a-i dedica diferitelor temple, pentru a nu profita de dărnicia supușilor săi. Tiberius, urmașul său, o fire mai închisă, căruia îi displăceau mulțimile, lipsea intenționat în primele zile ale anului, pentru a evita contactul cu cei ce s-ar fi înghesuit să îi ureze un an nou fericit. Cum aceste ceremonii se extinseseră la primele șase-șapte zile ale anului, Tiberius va da un edict prin care va limita darurile și urările doar la prima zi a anului. În schimb Caligula, succesorul lui Tiberius, a anunțat poporul, printr-un alt edict, că va primi cadourile de Anul Nou refuzate de către Tiberius la calendele lui ianuarie (prima zi), iar în acest scop a rămas toată ziua în vestibulul palatului său, unde a primit cu brațele deschise banii și cadourile oferite de popor. Claudius, care i-a urmat, a desființat, prin decret, acest obicei. Prin 587, în cadrul conciliului de la Auxerre, episcopul local a formulat 45 de canoane, îndreptate contra rămășițelor păgâne din obiceiurile și superstițiile populare. Unul dintre acestea interzicea să se facă, în ziua întâi a anului, jertfe de juninci și căprioare sau depunerea de jurăminte în fața copacilor consacrați zeilor păgâni. Darurile și sacrificiile ritualice de Anul Nou erau strict interzise. Pe parcursul evului mediu, Anul Nou începea la diferite momente: 1 martie, de Crăciun, de Paște sau chiar la 25 martie, de Buna Vestire ajungându-se, treptat, la ziua de 1 ianuarie. La sfârșitul secolului al XIX-lea, odată cu apariția lui Moș Crăciun în reclamele magazinelor, obiceiul de a oferi cadouri la 1 ianuarie a dispărut, Anul Nou contopindu-se, din acest punct de vedere, cu Crăciunul. Cadourile se oferă pe 25 decembrie, mijlocitor fiind nimeni altul decât iubitul și așteptatul Moș Crăciun. Fiind ultimul articol publicat în acest an, le urez tuturor cititorilor acestei rubrici să aibă parte de sărbători fericite, liniște, bucurii și armonie alături de cei dragi. La Mulți Ani!
Prof. dr. Daniel BOTEZATU