Între timp, continuaseră disputele dintre călugării mănăstirii Doamnei şi cei ai schitului învecinat, al Agaftonului. Astfel, la 12 septembrie 1760, Ioan Teodor Callimachi voievod îi poruncea paharnicului Răducanu, vornicul de Botoşani, să cerceteze jalba călugărilor sihăstriei lui Agafton asupra călugărilor de la mănăstirea Doamnei, care ar împresura moşia schitului. O mărturie din 12 august 1798, de la Andrei Ciornei căpitan, adeverită şi de vornicii de Botoşani, împreună cu o hartă făcută de dânsul, dau socoteală despre cercetarea făcută la faţa locului, în pricina dintre călugării schitului şi nişte ţărani de la Mănăstirea Doamnei, care voiau a se face moşeni. La acea dată, moşia schitului, cea dăruită de Grigore II Ghica, se întinsese în codru. De la un timp călugării greci ai mănăstirii Doamnei, dar şi cei de la lavra athonită cu hramul Sf. Pantelimon, se vor fi convins de ceea ce realitatea economică o arăta mai de demult, anume de faptul că venitul moşiilor mănăstirii era neîndestulător pentru criza prin care trecea chinovia Rusicon-ului, astfel încât era mai convenabil pentru aceasta să vândă respectivele moşii. Starea de decădere în care se afla acest metoh este dovedită de situaţia din 1812 când, la cererea Divanului din Iaşi, Dicasteria Mitropoliei Moldovei, alcătuind un tablou al sfintelor lăcaşuri şi mănăstiri din ţară, menţionează că mănăstirea Doamnei, din Botoşani, avea „moşioara Mănăstirea Doamnei cu lăcuitori pe dânsa” şi „Costeştii cu lăcuitorii; nu sunt date în orândă”. Având în vedere situaţia financiară dezastruoasă a Rusicon-ului, încă de la 1 august 1811 Patriarhul Ţarigradului trimisese o carte către „nacialnicul mănăstirii Doamnei, să vândă moşiile”. În urma acestei solicitări, la 24 martie 1814, ieromonahul Sava, egumenul de la Rusicon, cu tot soborul călugărilor de acolo, trimit o jalbă domnului Scarlat Callimachi, prin intermediul unui trimis al lor, ieromonahul Pricopie, vechil al mănăstirii Doamnei, cerând domnului îngăduinţa de a vinde cele două moşii ale mănăstirii, anume Mănăstirea Doamnei, cu Livada, şi Costeşti, care moşii fiindu-le „peste mână şi cu depărtare a le stăpâni” doreau călugării să le scoată la mezat. O ţidulă de mezat din aceeaşi zi, dată de Scarlat Callimachi, cerea lui Constantin Cantacuzino, vel vornic de aprozi, să vândă respectivele moşii. La 17 martie 1814, îşi dăduseră încuviinţarea pentru vânzare Veniamin, mitropolitul Moldovei, Meletie, episcop al Huşilor şi veliţii boieri, iar la 21 martie 1814 îşi dă şi domnul încuviinţarea. Banii obţinuţi din vânzarea acestor moşii urmau a fi folosiţi pentru stingerea unor datorii, repararea Rusicon-ului şi cumpărarea altor acareturi în locul acelor moşii. În acelaşi an, la 24 iunie, aga Constantinică Paladi, care a reprezentat-o pe doamna Smaranda, a lui Scarlat Callimachi voievod, va cumpăra respectivele moşii pentru 191.550 lei. Înainte de aceasta, pentru nerezolvarea unor neînţelegeri de hotar ce existau între Mănăstirea Doamnei şi satele megieşe, neînţelegeri ce nu făceau posibilă strigarea la mezat, se reuşeşte, la 4 februarie 1814, când în sfârşit, toate părţile în litigiu veniseră să se întâlnească, alcătuirea unei mărturii hotarnice iscălite de aga Andronachi Donici şi Ioan Tăutul banul, pentru despărţirea moşiei Mănăstirii Doamnei şi Livada, de către alte moşii vecine. Cu acest prilej, se face cercetarea hotarelor moşiei din jurul mănăstirii şi a Livezii de către moşiile Stânceşti, ale lui Alecu Callimach, moşia schitului Agafton, al cărei nacealnic era serdarul Vasile Chiriac, moşia Curteştilor, stăpânită de acelaşi Vasile Chiriac împreună cu Dumitrache Radu. Mai erau prezenţi „prea Sfinţia Sa, părintele Edessei, episcopul mănăstirii Sf. Nicolae din Botoşani” şi Cleanthi Gheorghiades, vechilul grec al mănăstirii Doamnei.
Dicționar de termeni istorici:
Chinovie – mănăstire
Dicasterie – tribunal bisericesc
Nacialnic/Nacealnic – administrator, chivernisitor al mănăstirii, în acest caz
Prof. dr. Daniel BOTEZATU
