Teodor Cenuşă, noul preot militar al Garnizoanei Botoşani, susţine că bucuria lui cea mai mare este să audă că oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu, chiar dacă s-a întâmplat prin suferinţă, prin bucurie, prin întâlnirea cu oameni sau prin lecturi duhovnicești
-Miron Cristea, primul Patriarh al României, în prima Pastorală de Crăciun din anul 1926, a spus că Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos e sărbătoarea păcii şi a unei noi întocmiri a vieţii omeneşti.
-Venirea Mântuitorului Iisus Hristos în lume prilejuiește împăcarea omului cu Dumnezeu și restabilirea legăturii dintre om și Dumnezeu, pierdută prin căderea în păcat a protopărinților noștri. Hristos, noul Adam, se întrupează pentru mântuirea întregului neam omenesc așezându-ne într-o relație de filiație cu Tatăl ceresc și de fraternitate și de egalitate cu toți oamenii, după cum afirmă și Sfântul Apostol Pavel: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus. (Gal. 3, 28)
-Cum ne putem pregăti pentru această mare sărbătoare? Din păcate, Crăciunul a devenit o sărbătoare comercială…
-Da, dar asta nu înseamnă că toate manifestările noastre legate de această sărbătoare ar fi greşite. Adică e normal să ne bucurăm de întâlnirea cu familia, de împodobirea bradului, de cântece, de ornamente, de gustări alese. Doar că acestea nu au vreun sens dacă nu ne adunăm mai întâi în jurul Pruncului nou-născut în ieslea din Betleem. Venirea lui Hristos în lume este prilejul de bucurie care stă la baza tuturor manifestărilor enumerate mai sus. Deci Hristos dă sens acestei sărbători. Totodată, trebuie să ne aducem aminte că, deşi este o sărbătoare a bucuriei, Hristos vine în lume pentru mântuirea neamului omenesc săvârșită cu iubire dumnezeiască prin asumarea crucii, a morții și apoi a Învierii. Hristos se naşte într-o peşteră din Betleem pentru a ne face pe noi să înţelegem că El se smereşte şi poate să își facă loc chiar în inimile şi în sufletele noastre, uneori la fel de reci ca o peșteră. De aceea, perioada aceasta de post ne este pusă înainte spre a ne primeni peștera inimilor noastre în așteptarea Pruncului Dumnezeiesc. Ne poate ajuta în această pregătire o analogie cu toate activitățile gospodărești desfășurate la fiecare casă înaintea marii sărbători: precum facem curăţenie în casă, la fel să facem curăţenie în suflet, prin spovedanie și prin primirea Sfintei Împărtășanii. Apoi, precum împodobim casa cu diferite ornamente, cu cetini de brad, cu globuri și beteală, la fel să împodobim sufletul cu virtuţi şi cu fapte bune.
-În această perioadă preoţii merg pe la case vestind naşterea Domnului.
-Între preot şi parohie este o legătură directă. Preotul răspunde înaintea lui Dumnezeu pentru fiecare suflet care i-a fost încredințat odată cu primirea Sfintei Taine a Hirotoniei. Mersul preotului cu Icoana Nașterii la casa fiecărui om, pe lângă sensul teologic al vestirii mesajului mântuitor, are și un sens practic, şi anume acela de a-l cunoaşte pe om în intimitatea spaţiului lui, în casa lui, în familia lui. Totodată, este momentul când poate să îi întâlnească pe cei care din diferite motive, nu reușesc să ajungă la Biserică. O astfel de întâlnire poate avea uneori o finalitate mântuitoare.
-În acest post, au venit mai mulţi credincioşi la preotul duhovnic să se spovedească, să se împărtăşească?
-Mulți oameni se spovedesc şi să împărtăşesc de Paşti şi de Crăciun, dar în decursul anului bisericesc sunt patru posturi în care ni se oferă prilejul de a ne apropia de Sfânta Împărtășanie. Mai mult decât atât, ori de câte ori simțim nevoia eliberării de păcate, sau ori de câte ori trecând printr-o perioadă mai grea a vieții dorim întărire și ajutor, putem să cerem preotului duhovnic să ne spovedească și, în urma dezlegării acestuia, să ne împărtășim. De foarte multe ori, mi se răspunde atunci când îndemn la spovedanie „părinte, dar nu am postit”. Să știți că ne putem spovedi oricând, în orice moment, indiferent dacă am postit sau nu. De preferat cât mai repede după săvârșirea păcatelor, cât încă planează asupra noastră sentimentul vinovăției, cât încă glasul lui Dumnezeu din om, conștiința, ne mustră. Dacă trece prea mult timp, se așază praful uitării peste păcatul respectiv și poate rămâne nemărturisit, îngreunând în continuare viața noastră. Pentru Sfânta Împărtăşanie trebuie să ne pregătim, să postim, să facem Canonul de Împărtăşanie, care ne ajută să conştientizăm faptul că a ne împărtăși nu este o activitate ce trebuie îndeplinită, nu este doar o datorie a creştinului, ci este pregustarea Împărăţiei Cerurilor, este întâlnirea noastră reală cu Hristos.
-De câţi ani sunteţi preot?
-De şapte ani.
-Ne-aţi putea spune care a fost unul dintre cele mai emoţionante momente din activitatea dumneavoastră?
-Eu rămân fascinat de cât de multe lucruri învăț în încercarea mea modestă de a învăța pe alţii. Și trăiesc emoții foarte puternice ori de câte ori descopăr lucrări minunate a lui Dumnezeu în viața mea sau în viețile celor din jurul meu.
-Ştiu că sunteţi şi profesor la Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe”.
-Sunt profesor de Discipline Teologice, printre care se numără și Muzica Bisericească. De-a lungul timpului mi-a revenit sarcina de a coordona corul de muzică psaltică „Filotheos”, alături de care am avut parte de multe bucurii. Cu precădere în perioada sărbătorilor de iarnă desfășurăm o intensă activitate, întrucât ne este foarte drag a colinda. A transmite vestea Naşterii Domnului şi un mesaj mântuitor este minunat. Unii copii refuză să mai meargă, considerând a fi rușinos ca de la o anumită vârstă să mai colinde, sau văzând în această activitate doar un sens pecuniar. Cred că și noi, adulții, suntem de vină; pe de o parte că nu încurajăm copiii din familia noastră să colinde, dar și pentru că noi nu ascultăm cu interesul cuvenit colindătorii. Vă propun ca anul acesta, când deschideți ușa unor copii ce vor să vă colinde, să rămâneți acolo până termină de colindat. Să vă vadă că îi ascultați cu atenție; astfel vor deveni mai responsabili și mai implicați. Îmi amintesc, atunci când eram copil, se colinda până dimineaţa. Apoi nu lipseam de la Sfânta Liturghie.
-Trebuie să începem Crăciunul cu participarea la Sfânta Liturghie?
-Neîndoielnic! Acolo se dă startul bucuriei! Cei ce mergem la Sfânta Liturghie în ziua de Crăciun suntem asemenea celor ce, ghidați de stea, au ajuns la peșteră și s-au închinat Pruncului. Acolo auzim cântarea îngerilor și vedem pe Hristos în Sfântul Potir pogorându-se pentru noi.
-Ce ar trebui făcut ca tot mai mulţi oameni să se întoarcă la credinţă?
-Mi-aş dori foarte mult ca fiecare om să înţeleagă că Dumnezeu este cel ce poate să aducă alinare sufletelor noastre. Întâlnirea cu El reprezintă adevărata fericire și scopul pentru care am fost creați. Dumnezeu este Tatăl iubitor care ne așteaptă tot timpul cu brațele deschise, oricât de răi sau neascultători suntem. Are pentru noi o întreagă Împărăție pe care ne-o oferă gratis; trebuie doar să o primim. Bucuria cea mai mare a mea, ca preot, este să aud că oamenii l-au cunoscut pe Dumnezeu: unii prin suferinţă, alţii prin bucurie, unii prin întâlnirea cu oameni, alții prin lecturi duhovnicești; fiecare după cum a rânduit Dumnezeu.
-Constatăm că există multă încrâncenare, multă răutate în oameni. Cum putem să scăpăm de toată agitaţia asta care nu ne aduce nimic bun?
-Trebuie să nu uităm că suntem fraţi întru Hristos. Sfântul Paisie Aghioritul ne îndeamnă să căutăm circumstanţe atenuante pentru faptele rele ale semenilor. Adică ori de câte ori cineva ne supără, în loc să reacţionăm, mai bine să ne gândim că poate este apăsat de probleme, de griji, de supărări și de necazuri. Atunci, în loc să ne supărăm, în loc să urâm, în sufletul nostru se va naște mila, empatia și dacă nu putem să facem ceva concret pentru ajutorarea lui, putem măcar să îl iertăm și eventual să ne rugăm pentru el. Este o schimbare de perspectivă ce ne poate ajuta foarte mult.
-Cât de important este să avem grijă de semeni?
-Hristos ne învață că cea mai mare poruncă este: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea și pe aproapele tău ca pe tine însuți (Mc. 12, 30-31). Deci grija față de semeni face parte din caracteristicile de bază ale creștinului. Dacă nu ne străduim să ne iubim semenul nu prea putem avea curajul să afirmăm că îl iubim pe Dumnezeu, după cum spune Sf. Ap. Ioan: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească (I In. 4, 20). Era o profeţie pe care o auzeam de când eram mic şi anume că sfârşitul lumii o să vină atunci când nu o să mai fie cărări bătătorite între case, cu referire la lumea satului. Adică, atunci când oameni nu vor mai căuta întâlnirea, comuniunea, dialogul, ci vor fi prea individualişti, prea însingurați. Îmi aduc aminte când eram mic că vecinii se întâlneau foarte des între ei: povesteau, se sfătuiau, își împrumutau diferite lucruri…
-Era bucuria aceea a comuniunii. Asta de fapt am pierdut noi.
-Da, şi de asta cred că suntem aşa de răi și nemulţumiţi; şi dacă ne mai îndepărtăm şi de Dumnezeu, atunci este un haos total. Dacă însă căutăm apropierea de Hristos ne apropiem și unii de alți. Ca două puncte pe două raze ale unui cerc. Cu cât se apropie de centru cu atât și distanța dintre cele două puncte se micșorează. A fi în legătură cu Dumnezeu înseamnă a fi în legătură şi cu cel de lângă noi.
-Mai sunt familii unde cei care nu merg la biserică primesc reproşuri…
-Noi nu trebuie să luăm ca pe o obligaţie relaţia noastră cu Dumnezeu. Nu este o datorie. Este o oportunitate. Vrem să avem linişte sufletească, să putem să fim mai buni, pentru că ne dorim în cele din urmă Împărăţia lui Dumnezeu. Într-o familie, când unul dintre membri nu vrea să meargă la biserică, ceilalţi să nu-l judece, ci pur şi simplu să-i împărtăşească ce trăiesc ei: „Am fost la biserică şi m-am eliberat de toate gândurile. M-am dus la spovedit şi am plecat de acolo mai ușurat. M-am împărtăşit cu Sfintele Taine şi simt că am puterea să merg mai departe. M-am dus la slujba Vecerniei şi am simţit multă pace în sufletul meu”. Deci cei care simţim aceste lucruri să le împărtăşim celorlalţi şi să nu-i forţăm sau să-i obligăm în vreun fel. Hristos nu obligă, ci lasă la libera alegere a fiecăruia: Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Mc. 8, 34). Dacă Dumnezeu nu obligă, noi de ce să obligăm pe cei de lângă noi?
-Ce le transmiteţi botoşănenilor, în preajma acestei mari sărbători?
-Să nu uităm că Hristos este în mijlocul sărbătorii. Să încercăm să fim mai buni şi asta nu doar pentru că o spune un slogan şi pentru că este luna decembrie, ci chiar să ne apropiem mai mult de Hristos, să încercăm să-l primim nu doar în peştera din Betleem, ci şi în sufletele noastre. În felul acesta, viaţa noastră va căpăta sens, sărbătorile vor căpăta sens şi cred că mult mai mult ne vom bucura de tot ceea ce am pregătit noi, material, dacă ştim că motivul bucuriei este Hristos. Dacă îl vom primi şi noi pe Hristos în inima noastră, vom fi mult mai buni, nu doar în luna decembrie, ci tot anul, tot timpul.
